"-Toleranța se învață!"- ne asigură o rață...

Legumele cele certărețe și Oana- o fetiță inimoasă care adoră, ca toți copiii, magia.

 Magia timpului petrecut acasă, într-un spațiu numai al ei, al  mamei și al tatei...

Legumele certăreţe

                  de Oltea Paraschiv

Este sfârşit de săptămână…

Oana se bucură. Deşi îi place mult la grădiniţă, iubeşte zilele acelea în care stă mai mult cu mama şi tata, şi în care mama le prepară tot felul de bunătăţi şi delicatese.

      Miroase aşa de bine de la bucătărie! Oana, în pajama încă, deschide pofticioasă uşa şi… surpriză! Mama nu se zăreşte nicăieri însă pe masă, mare zarvă: într-un coşulet, nişte legume se certau :

“-Eu sunt roşioara grasă

Şi fac ciorbiţa gustoasă.

Nimeni nu mai e ca mine,

Plină sunt de vitamine!”

“-Hei, eu sunt cel mai de frunte:

Morcovul gustos şi dulce

Port cu mine o comoară

Sub camaşa gălbioară…”

“-Ei, doar gura e de voi!

(Sare ardeiul rotofei)

O aromă ca a mea,

Nu mai are nimenea!

De culoare… ce să zic:

Pot fi roşu, verzișor

Ba şi galben uneori...”

Vânăta, convinsă că ea este regina legumelor, tace cu subînteles şi doar îşi scutură partea verde din creştet care chiar seamănă cu o coroană… (oarecum!).

Ceapa îşi foieşte nenumăratele cămăşi şi  spune: 
“Puterea-i de partea mea!

Dacă  mă mai supăraţi,

Tare –o să mai lăcrimaţi!

Că sunt iute şi pişc tare

De năsucuri şi-obrăjoare…”

      Deodată, se face liniște. Apare mama care întârziase prin cămară cu aranjatul verzei în butoi.

      -Bună dimineaţa, fetiţa mea! Astăzi preparăm o salată de legume… Mă ajuţi şi tu?

      - Mămico, dintre toate legumele, care-i cea mai bună?

      - Toate sunt la fel de bune şi bogate in vitamine!

      Legumele tăceau chitic… dacă MAMA spune că toate-s la fel de bune… aşa o fi!

      Ziua se anunţa aşa interesantă  şi Oana abia aştepta să-şi pună şorţuleţul şi să fie… ajutor de bucătar.

Iarina, fetița care iubea inorogii.

Iarina, fetiţa care iubea inorogii

de Oltea Paraschiv

 

A fost odată o fetiţă pe nume Iarina. Ea a primit de la naşa de botez o carte  cu inorogi când a împlinit vârsta de cinci anişori şi de-atunci tot visa să întâlnească o astfel de făptură într-o bună zi. Tot de-atunci, de când i-a văzut pentru întâia oară în filele frumos colorate, camera i s-a umplut de jucării-inorogi de toate mărimile şi de toate culorile. Fetiţa nu-şi mai dorea alte jucării ori alte cărţi.

Într-o dimineaţă frumoasă de primăvară Iarina, împreună cu părinţii, au plecat  în padurea cea verde şi plină de viaţă. Era vremea lăcrămioarelor. Undeva, într-o poiană, creşteau, modeste şi parfumate, cât vedeai cu ochii. În fiecare an, primăvara, făceau un fel de pelerinaj în poieniţă pentru a-şi umple sufletele de curăţenia acestor flori. Şi pentru că drumul până acolo era destul de lung, s-au oprit la un izvor pentru odihnă şi pentru a prânzi.

În vreme ce părinţii se ocupau de aşezarea bucatelor pe rogojină, Iarina a pornit să cerceteze împrejurimile. Se uimea de flori şi fluturi, asculta, vrăjită, cântecul pădurii şi se tot afunda, cuprinsă de vrajă, tot mai departe şi mai departe... Deodată, s-a trezit singură printre arborii cu capetele până la cer. A strigat, însă doar ecoul a răspuns, reverberat, ca un tril în casa pădurii. Spaima s-a cuibărit, din ce în ce mai mare în inima micuţă. Boabe înrourate au început a curge pe obrăjorii îmbujoraţi. Dar, prin perdeaua de lacrimi a pătruns o lumină iar  întunericul spaimei a prins a se destrăma. Era o lumină cu sclipiri de stea care izvora dintr-un corn de inorog.

Făptura aceea era albă şi diafană ca o boare care se ridică uneori în zori deasupra pădurii. Ochii îi erau blânzi şi calzi şi parcă îi spuneau fetiţei sa nu se teamă...

Iarina îşi întinse mânuţele într-o chemare plină de dragoste. Inorogul îngenunche, îşi lăsă capul în jos şi primi îmbrăţişarea micuţelor mâini.

-Cum te cheamă, inorog iubit? A întrebat cu glas şoptit fetiţa, de teamă să nu rupă vraja acelor clipe.

-Nu sunt băiat... Sunt o fetiţă- inorog şi mă cheamă Licorna.

-Eu sunt Iarnina şi te iubesc atât de mult! Ştii, zi şi noapte visez să te întâlnesc! Acum gândul meu s-a împlinit!

-Ştiu, Iarina. Şi tu, şi părinţii tăi, purtaţi în inimile voastre comori de iubire. Întâlnirea noastră nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost bunătatea inimii tale şi dorinţa arzătoare din gând. Acum, urcă te rog în spinarea mea. Am să te duc părinţilor care te caută, înnebuniţi de spaima că te-au pierdut. Ştii, oamenii mari nu au încrdere în magia albă a pădurii. Ei tot timpul îşi imaginează lucruri rele...

Licorna a dus-o pe Iarina, lin, ca o plutire, în poiana cu lăcrămioare. Fetiţa, adormită într-un zâmbet frumos, a fost întinsă pe o plapumă de muşchi moale. Apoi, Licorna a făcut un semn din cornul ca aurul şi o pulbere de stele s-a învolburat, s-a răsucit, alcătuind numele Iarinei sus, deasupra poieniţei în care fetiţa dormea fericită.

Părinţii au văzut minunea şi-au pornit-o spre locul în care străluceau, ca nişte stele călăuzitoare, literele din numele fetiţei.

Când erau foarte aproape, Licorna s-a aplecat, atingând uşor fruntea de copil a Iarinei cu vârful cornului. Un şuvoi fermecat s-a strecurat în trupul micuţ care a fremătat ca un lujer crud în adierea vântului. Licorna a şoptit apoi, ca pentru sine:

-Fie ca de acum înainte să ne vedem în fiecare noapte în care flori de stea vor răsări pe întinsul cerului. Fie ca împreună să jucăm jocurile copilăriei iar când va veni vremea să le dăm şi copiilor tăi darul credinţei că dorinţele arzătoare se împlinesc întotdeauna... Apoi sărută toate lăcrămioarele din jurul Iarninei făcându-le să-şi ridice clopoţeii şi să răspândească parfumul la care lucraseră din greu, toată iarna, sub pământ. Dispăru ca o nălucă albă lâsând în urmă o dâră din mii de steluţe...

Părinţii Iarinei şi-au desoperit îngeraşul dormind fericit, îmbăiat într-o lumină blândă, vegheat de capetele mici şi albe ale lăcrămioarelor. Fericiţi că au regăsit-o pe Iarina, s-au apropiat cu băgare de seamă ca să n-o tulbure. Au observat  colbul fin, strălucitor, risipit pe firele de iarbă, pe flori şi crenguţe, pe muşchiul verde şi pe trupul Iarnei. Au ştiut atunci că ceva magic se întâmplase cu fetiţa lor. Au adunat cu grijă câteva firişoare din praful de stele în căuşul palmelor şi-au văzut în el chipul Licornei care le surâdea, fericită. De nu se ştie unde, vântul le-a adus un glas:

-Sunteţi oameni mari, dar copii la suflet... Să nu pierdeţi asta niciodată!

Iarina şi părinţii ei au dus mai departe povestea Licornei şi au păstrat, ca pe un dar de mare preţ, grăuncioarele din colbul de stea....

Părinţi, voi şi copiii voştri, ce poveşti împărtăşiţi?