Despre puterea cuvintelor.

Magia lui „MULȚUMESC!”

(Oltea Paraschiv)

        Un viermișor drăguț, îmbrăcat în haină de catifea verde și cu pălăriuță pe cap, mergea tist pe cărare. Colindase toată ziulica în căutarea unei căsuțe dar n-a găsit-o. Era și flămând și înfrigurat ba chiar și puțin speriat pentru că de oriunde putea să-l pândească o primejdie mare- o pasăre care să-l înfulece numaidecât.

        Se apropia seara. Viermișorul ajunse într-o livadă cu meri încărcați de rod.

        Deodată, un măr roșu, frumos, căzut printre frunzele galben-aurii, strigă:

        -Hei! Tu de colo!

        -Cine, eu? S-a speriat viermișorul.

        -Da, tu. Vino mai aproape te rog. Vreau să-ți spun ceva.

        Viermișorul se apropie sfios și cam temător.

        -N-ai dori un prânz gustos?

        -O, da! Sunt lihnit de foame!

        -Dar o căsuță parfumată și curată ai vrea?

        -O, cum să nu??? Se-apropie noaptea și eu nu am unde să mă adăpostesc...

        -Dacă-i așa, poftește înăuntrul meu! Vezi că ușița este chiar aici, aprope! (Și mărul îi arătă, mișcând codița scurtă, unde să privească-exact în spatele lui.)

        Viermișorul făcu o plecăciune. Își scoase pălăriuța mică din cap și mulțumi elegant:

        -O, MULȚUMESC! MULȚUMESC din toată inima mea de viermișor!

        Celelalte mere de pe jos, auzind cât de politicos și de bine crescut era viermișorul, l-au invitat și ele:

        -Când vei pofti un miez dulce, cu parfum diferit și o căsuță nouă, să știi că abia te așteptăm!

        Și uite-așa, magia unui MULȚUMESC spus la timp i-a asigurat viermișorului și casa și masa de care avea atâta nevoie, pe toată perioada toamnei.

        O singură condiție i-au pus totuși merele gazde: să ia toate semincioarele mici, maronii aflate în mijloc, în niște cămăruțe speciale, și să le îngroape în pământul umed. De acolo aveau să răsară în primăvară puiuți de măr... Dar asta este o altă poveste pe care o veți afla la momentul potivit...

Cuvinte de luat în ghiozdănelul cu memorie: catifea, lihnit

În lectura autoarei, aici: https://www.youtube.com/watch?v=BiL0eJD4jvY

Ce-i copile, grădinița?

Duduț- un brăduț cu un destin anume...

Duduț

(Oltea Paraschiv)

          A fost odată un brăduț pe care îl chema Duduț. Când era doar cât un pici, tare mai semăna cu un arici. Cu hăinuță verde din ace, brăduțul  îl avea pe “vino-ncoace!”.

 Prietenul lui cel mai de soi era chiar un pițigoi. Dar și Vântuț se strecura printre acele lui ascuțite făcând giumbușlucuri nemaipomenite…
Duduț creștea tot mai mare pe sub streașina de cetini a măicuței sale. Se înălța voinic și câte-un pic. Acum atingea cu vârful jucăuș cea mai de jos crenguță a unui scoruș. 

Se legăna fericit pe al lui picior de lemn mlădios și se tot uita în jos. De-acolo îl priveau cu ochii mari niște șoricei hoinari:

-Hei, bradule-pui, ai putea să ne spui pe unde s-o luăm s-ajungem acasă? Ne-am rătăcit în pădurea deasă!

-Stați puțin să mă uit… Văd o cărare puțin mai la vale!

-Și lângă cărare e un mușuroi? Cam pe-acolo locuim și noi!

-Da,da! E un mușuroi ca o căciulă pentru un șoarece cât trei ca voi!

Șoriceii au mulțumit chițăit și îndată au fugit. Era toamnă târzie și ei trebuiau să ajungă la căsuța aurie. Acolo aveau paturi din frunze șoptitoare în care să doarmă până la primăvara viitoare.

Într-o dimineață de iarnă- nsorită Duduț s-a trezit c-o crenguță cam amorțită. Era acoperit tot cu un puf alb- strălucitor de ziceai că-i un bunel rătăcitor. Duduț a prins a zâmbi bucuros în cojocelul lui întors pe dos. Era liniște și senin. Câteodată se mai auzea câte-un "Trosc!" de crenguță ruptă de ger și de îngeraș rostogolit din cer…

-Unde sunt toți? Ce-i cu liniștea asta adâncă? Parcă mi-e un picuț cam frică…

Spre seară s-a mai domolit gerul dar s-a acoperit și cerul. Nori plumburii încărcați cu fulgi mărunți veneau furioși dinspre munți și vai, s-a pornit deodată o Viforniță turbată. Duduț se-ndoia periculos, până jos. De-atâta ninsoare nu mai vedea nimic. Se simțea singurel și pierdut de parcă nici măicuță n-ar fi avut. Nu știa că biata de ea și-a frânt crengile cele mai mari ca să-i pună viforniței hotar și să-l apere pe el, care era doar un pui mititel. Cu toate astea, Duduț n-a scăpat… A fost smuls și departe-aruncat!

Dimineața a adus lumină… Duduț nu mai avea rădăcină. Stătea trist, culcat pe-o parte iar gândurile toate-i erau sparte. Lacrimi înghețate îi atârnau în crenguțe și zăpada era peste el în desăguțe…

-Ia uite! Duduț e la pământ și-are piciorușul frânt! A auzit el un glas de moș cu nas roș și s-a simțit ridicat de jos. Un bătrân cu plete albe și cu șubă rubinie îl privea cu omenie. Avea milă-n ochii blânzi, obrajii ca doi bujori și atingeri ca de flori.

-Cine ești dumneata? A întrebat Duduț mirat și emoționat.

-Moș Crăciun! Tii! Da ce frumușel îmi ești! Parc-ai fi brăduțul din povești! Știi ce? Nu mai fi trist! Hai cu mine! Vom merge la piticii mei să-ți prindă-n cetină cercei…Asta numai dacă vrei!

-Dar de ce să fiu un brăduț împodobit?

-Pentru că acum, fără rădăcini, ești un brăduț cu nevoi speciale și-o să punem la cale o misiune frumoasă în care tu ai să împodobești o casă!

Duduț a stat un pic și s-a gândit. A hotărât că decât să stea în pădurea lui, trântit, mai bine-l ascultă pe Moșul cel albit.

Bănuiți ce s-a-ntâmplat… Piticii l-au alintat și i-au pus podoabe luminoase pe crenguțele subțiri și praf de stea pe crenguțele mai groase. Duduț era ca un prinț de frumos. A fost dus- dar de Crăciun la un copil tare bun. Duduț era fericit. Parcă trăia un vis împlinit. Un vis de care nu-și mai aducea aminte.

De-atunci, oamenii își aduc alți și alți Duduți în case și-i împodobesc de Crăciun dar nici o clipă nu se gândesc la faptul că transformă niște brăduți sănătoși în brăduți cu nevoi speciale…

Voi, copii, povestiți-le întâmplarea părinților voștri și rugați-i ca de Crăciun să cumpere un brăduț- păpușă numai bun de pus, împodobit, după ușă!

Ce-i bunico un românaș?

Despre furnici...