Se spune că demult, tare demult, pe vremea când se năşteau
poveştile, toate florile de pe pământ erau iubite, ocrotite şi îngrijite de Zânica- Florica. Aceasta o ştia pe fiecare pe nume, le cunoştea tuturor nevoile şi le iubea ca pe proprii copii. Toate ar fi fost bune şi frumoase dacă pe acolo nu şi-ar fi dus zilele şi o Zgripţuroaică slută şi neagră la suflet precum noaptea întunecată. Hârca îi purta de mult sâmbetele frumoasei zâne…De ce? O să aflăm îndată!
Într-o dimineaţă frumoasă de primăvară ocrotitoarea florilor era, ca de obicei, acolo unde îi era cel mai drag- împreună cu florile ei. Unele dintre ele lepădaseră cămăşuţele în care şi-au dormit somnul de iarnă şi îmbrăcaseră strai de catifea...Zânica le vorbea şi lor dar şi bulbilor şi semincioarelor ce ascundeau înlăuntrul lor, cu mare grijă, florile ce nu se născuseră încă:
- „O! Ghiocelul meu drag! Eşti atât de gingaş şi de îndrăzneţ totodată!
Clopoţelul tău ca neaua a deşteptat toate suratele azi?” sau:
- „Draga mea Zambilă, te-ai înmiresmat cam tare…Parfumul tău mă îmbată!
Aplecându-se, Zânica, prin puterile ei miraculoase, străpungea cu privirea pământul şi le vorbea bulbilor:
- „N-a sosit vremea pentru voi, rotofeii mei! Zăresc purpurilul petalelor de lalea ascunsă în căsuţa voastră…Aveţi mare grijă! Să nu pătrundă prea multă umezeală…”
Ajungând la un pâlc de toporaşi, Zânica le mângâie căpşoarele de culoarea cerului senin. Aceştia au fremătat de fericire şi, luându-şi inima în dinţi (trebuie spus că, deşi păreau ameninţători cu forma lor de mici topoare, nu erau prea curajoşi) au întrebat-o în cor:
„Zânică, zânişoară
Bună ca o pânişoară
Noi o veste am aflat:
Că un fiu de împărat
Pregăteşte nunt-aleasă
Şi vei fi a lui mireasă…
Florile din deal, din vale
De prin luncă şi ponoare
Cui le vei lăsa tu oare?
Zânica a zâmbit blând şi parcă din vorba ei a început să curgă miere:
„Toporaşi-toporaşi
Dragii zânei flăcăuaşi,
Eu cu prinţul m-oi lua
Dar pe voi nu v-oi uita!”
Cum stăteau ei de vorbă, deodată, călare pe un nor negru şi puturos, de nu se ştiede unde, răsare, hâdă şi ştirbă, Zgripţuroaica. Până să se dumirească Zânica, baba o legă fedeleş şi…prinde-i urma dacă poţi! Florile au încremenit de spaimă. Când şi-au revenit în simţiri, au început să se tânguie de durere…O pierduseră pe ocrotitoarea lor! Ce se va alege de ele?
În vremea aceasta hârca a ajuns, călare pe bidiviul-nor, în Hruba Pământului. Acolo era sălaşul ei şi era aşa de bine ascuns că nimeni n-ar fi dat de el vreodată!
-„Dă-mi drumul! Ce vrei de la mine? Nu ţi-am făcut nici un rău!” (O ruga, cu lacrimi în ochii, Zânica)
- „Hi-hi-hi! Se hlizea Zgripţuroaica. Am pus gheara pe tine! Aşa-i! Nu mi-ai făcut nici un rău…Dar eu vreau de la tine ceva ce n-am avut niciodată- IUBIREA. Vreau să simt şi eu cum se naşte în mine bucuria de a mă întâlni cu florile, vreau să am şi eu o inimă de dăruit, vreau să pot mângâia, să pot înţelege cum poate să-ţi curgă prin mâini fior de bucurie când ajuţi pe cineva la greu…Dar ce mai pierd eu vremea cu tine…Gata, am să-ţi iau trupul şi-am să mă-nfăşor în el! (Biata nesăbuită! Habar n-avea că iubirea îşi are sălaşul în casa sufletului, nu în cea a trupului…)
Zânişoara, năucită de repeziciunea cu care i se întâmplau toate, gândea: „Aici mi-o fi fost scris sfârşitul? Cine, cine m-ar mai putea salva?”
E-hei! Ajutorul vine, câteodată, când te aştepţi mai puţin şi de la cine nici nu te aştepţi…Pe rochiţa de borangic alb ca laptele pe care o purta Zânişoara, se agăţase, dintr-o întâmplare, încă somnoroasă şi neîndemânatecă după somnul lung din iarnă, Viespica- soră cu Fetica. Ca într-un vis urât, era martoră la întâmplarea asta grozavă. S-a chitit repede, repejor şi s-a pregătit să-i sară Zânicăi în ajutor. Nu, nu deznădăjduiţi, dragi copii! Nu judecaţi lucrurile după mărimea lor… o să vedeţi îndată că zicala „Buturuga mică răstoarnă carul mare” e tare înţeleaptă!
Viespica a făcut de câteva ori „bâz-bâz!”, şi-a dezmorţit aripioarele, apoi a ivit din ascunzătoare un ac strălucitor şi fără să mai piardă vremea, s-a năpustit drept la ochii babei. Zgripţutoaica a scos un suspin adânc… n-a ţipat, nu s-a mâniat…nici Zânica şi nici Viespica nu înţelegeau ce se întâmplă…Din ochii umflaţi curgeau lacrimi cristaline iar baba cea haină aducea tot mai mult cu o bunicuţă blândă…
Ei, dragi copii, taina stătea tot în iubire…Păsămite, Viespica mai avea pe vârful acului, rămas tocmai de astă vară, polen din Floarea- Iubirii… Atunci când l-a înfipt adânc în ochii Cotoroanţei, tot ce a fost rău în fiinţa asta care nu se întâlnise niciodată cu IUBIREA a dispărut. Unde curgeau lacrimile Cotoroanţei răsăreau nişte flori care arătau şi miroseau aproape ca Floarea-Iubirii. Mare le-a fost tuturor bucuria de întorsătura neaşteptată a lucrurilor…Zânica îşi găsise un ajutor de nădejde în îngrijirea florilor şi putea să-şi clădească o viaţă lângă prinţul ei, Viespica îşi lustruise bine de tot acul…dar cea mai fericită era…Zgripţuroaica. Şi totuşi, mai erau două lucruri de limpezit:
Unu- băbuţa cumsecade din care nu mai rămăsese nici urmă de Zgripţuroaică nu mai putea purta numele vechi şi doi- florile acelea mititele, albe şi cu miros de iubire trebuiau şi ele numite într-un fel… Zânica, mulţumind Cerului că scăpase cu zile a spus:
„-Pentru că v-aţi născut din lacrimi de iubire, voi, floricelelor, vă veţi chema „Lăcrămioare” iar dumneata, bunicuţă, care ai vărsat lacrimi de IUBIRE şi ţi-ai dorit aşa de mult să te întâlneşti cu aceasta, te-ai izbăvit prin IUBIRE…Hmm!…Oare ce nume ar fi mai potrivit?
Mult şi bine au tot căutat un nume care să-l înlocuiască pe acela de Zgripţuroaica…nici atunci şi nici de atunci nu au găsit numele potrivit…
Ce-ar fi să-l găsiţi voi, dragi copii ascultători şi plini de iubire?
.png)
.png)
.png)
.png)
.png)
.png)
.png){kind=link}