Un iepuraș tare poznaș...

Iepurașul Sașa

(de Oltea Paraschiv)

Sașa e un iepuraș

Cu doi ochi de năsturaș’

Și-o codiță bulgăraș...

Nasu’-i ca o inimioară

Rozalie și sprințară.

Cu  lăbuțe de pernuțe

Moi, curate și drăguțe

Țop încolo, țop încoace

Scoate morcovi din găoace.

Urechiușele- alungite

Aud zgomote pitite

Și chemările-ndrăgite

De la mama lui venite.

-Sașa, eu aș vrea să vii

La un ceai și-o varză dulce

Pregătite de copii...

-Vin cu drag la inimoși

Că tare-s cuminți și frumoși!

După faptă-i și răsplata...

Despre miracole

de Oltea Paraschiv

         Încă de când era o semincioară străvezie, ascunsă în umbra conului, Bradul ştia că destinul lui va fi unul măreţ ori nu va fi deloc. Tocmai de-atunci ştia că avea să se aplece sub biciul ploilor şi-al vânturilor turbate câteodată iar alteori acele lui verzi aveau să fie naiuri la care briza să-şi cânte poveştile… Mai ştia că Iarna îl va strânge straşnic în chingi de ger dar ştia totodată şi cum să se pregătească, din vreme, pentru astfel de încercări cumplite. Acum, însă, toată ştiinţa lui părea că nu-i va mai folosi la nimic. De zile întregi era un frig de crăpau pietrele. Cu trupul drept şi ochii spre cer, Bradul căuta o rază salvatoare dar Soarele îşi arăta doar dinţii de lumină muşcând câte o bucată din întinsa pădure…
          După îndelungi căutări, trupul a rămas tot drept. Înăuntru însă, sufletul îngenunchease. Se aplecase, smerit, către adâncuri, căutând în înscrisurile vechi de când lumea: poate risipise vreo boabă de învăţătură, poate că undeva va găsi răspunsuri… Inima Bradului amorţea, puţin câte puţn, cu fiecare zi în care Iarna rămânea neîmblânzită dar sufletul lui, frânt într-o rugăciune fierbinte, continua să caute.
          Într-o noapte neagră şi rece ca un sol al morţii, miracolul a sosit: mărunt, sprinten şi de culoarea flăcărilor. Cum? Iată:
          Veveriţa a venit în noaptea cu pricina în scorbura aflată chiar lângă inima Bradului. Se ştie că veveriţele îşi fac mai multe scorburi pe care le locuiesc pe rând. Din cauza gerului, copacul care tocmai o găzduia crăpase iar ea a venit la căsuţa din brad. Aşa, micuţă cât un ghem, a atins inima aflată pe moarte, încălzind-o. Atât a fost de-ajuns…
          Dimineaţă a sosit şi miracolul mare: raza caldă a soarelui. Dar pentru Brad ar fi fost mult prea târziu… Veveriţa îl salvase de la moarte fără ca ea să ştie măcar.
         Poate că există totuşi, un înţeles anume în toată povestea asta… El stă în bunătate şi iubire: Atunci când veveriţa căuta un copac să-şi facă primul ei cămin, nici unul dintre cei aflaţi prin apropierea Bradului n-a primit-o. Bradul singur s-a îndurat de nevoile ei… Nu degeaba spune proverbul: „Cu ce mână dai, cu aceea primeşti înapoi!”