O definiție a grădiniței.

 

Nedumerire...

 

Libelula.

 

Gărgărița.

 

Despre puterea cuvintelor.

 

Culorile.

 

Dinți de lapte...

 

Un melc și o numărătoare...

 

Melcul

(Oltea Paraschiv)

 

În căsuța lui rotată,

Melcul a pitit odată:

Ochelarii, doi târlici,

Găletușe (trei) cu pupici,

Patru frunze- cărticele,

Albe, vreo cinci pietricele,

Șase fire străvezii,

Șapte pui de păpădii,

Opt trifoi cu norocel,

Nouă nasturi- mușețel,

Zece parfumați și dragi

Cărora le zice fragi…

Când să intre la culcare,

N-a mai încăput, se pare!

Și-a dormit afară-n lună,

Povestind cu o alună.

 

 

O poezie cu un tei, un motan și-o pisicuță.

 

Întâmplări din tei

(Oltea Paraschiv)

 

Știu un parfumier de soi

Din ogradă de la noi.

Stă ascuns in nori de floare,

Îmbrăcat de sărbătoare.

Și în pulberi aurite,

Strânge povești felurite:

Zumzete albinărești,

Poezioare furnicești,

Cântecele ciripite

Și... miorlăeli aiurite

(De la un motan cuminte)

Ce trebuie lămurite:

-De ce te-ai urcat în tei?

Îl dojenește Matei.

Nu cumva cauți păsărele?

-Eu??? Ce-aș face EU cu ele???

Doar îmi parfumez blănița

Am randevu cu-Aurița!

Teiul

 

Cireșel

 

Grivei, păzitorul gospodăriei, este mărinimos!

 

Pistruiata și cireșele...

 

Cizmulițele obraznice...

 

Forme geometrice și nu numai...

Cerculeț, pătrățel și triunghiul
(Oltea Paraschiv)

CERCULEȚ și PĂTRĂȚEL

Nu se înțeleg defel !

Fiecare, firoscos,

Spune că e mai frumos!

TRIUNGHIUL stă cumințel

Că se crede urâțel…

Doar Mioara- Inimioara

Tica- tica, roșioara

Nu măsoară, nu socoate,

Doar la mine-n piept ea bate !

 

Bucurii de vacanță- pentru nepoțica mea Lea- Maria, cu toată dragostea, de la bunica.

Bucurii de vacanță

(Oltea Paraschiv)

 

În poiana fermecată,

Cu bunicul de mânuță,

Uite-un bulgăraș de fată

Cu obraji de panseluță.

I-a trimis buna pe rouă,

Să adune poamă nouă.

-Spor la treabă, Măriuca!

Îi șoptește Fluturica.

De uimire și de drag,

Ulcicuța-i răsucită,

Cad frăguțele șirag

Dar fetița-i fericită:

-O! Ce dor mi-a fost de tine,

Floricică zburătoare!

Sunt așa de bucuroasă

C-a venit VACANȚA MARE!

 

Copilăria, vârstă de îngeri trăitori pe pământ...

 

Vară, vară, cântec dulce...

 

Reduceri la farmacie! TE IUBESC- 50% IARTĂ- MĂ! - ofertă specială!

 

Farmacia de CUVINTE.

 

Pistrui fel de fel (o poezie cu parfum de căpșună coaptă).

 

IRINUCA vrea cercei (potrivită pentru numerația în concentrul 1-8)

 

CARTEA- sora LUMINII.

 

Cum crește un copil? (Versuri din arhivă, ilustrate cu AI)

 

Sălbaticii cireși

 

Sălbaticii cireși

(Oltea Paraschiv)

Proscrişi la margini de păduri,

Se- mbracă-n floare şi-n tandreţe...

Și cu petale-n albe rânduri,

"Sălbaticii" ne dau bineţe...

(Foto, Ionel Cotos)

 

Versuri din arhivă ilustrate cu AI, pentru școlari.

 

Mai și- odată

(Oltea Paraschiv)

 

Mai, ai mai sosit o dată

Și m-ai înflorit îndată.

Odată, mai cu defilare,

Acum, mai pe la grătare...

Mai, o lună- mbujorată,

Mai de toți, mult așteptată...

 

Luna MAI și Duduș- Corcoduș. (Versuri din arhivă, ilustrate cu AI)

 

Roșulina și Movulina- o poveste despre culori calde și reci. (Ilustrare, AI)

 

Roșulina și Movulina

(Oltea Paraschiv)

 

Într-o grădină fermecată, unde razele soarelui se jucau printre fire și petale cu fluturii, buburuzele și albinuțele, trăiau două surori lalele: Roșulina și Movulina.

Roșulina era veselă și plină de energie.
- Eu sunt culoare caldă! Spunea ea. Ca focul, ca soarele, ca dragostea!

Movulina zâmbea liniștit.

-Iar eu sunt culoare rece. Ca cerul, ca apa, ca liniștea serii...

Într-o zi, cele două au început să se certe.

-Eu sunt mai frumoasă! Spuse Roșulina. Încălzesc totul în jur!
-Ba eu! răspunse Movulina. Eu aduc liniște și răcoare!

Florile din jur au început să murmure. Margaretele șușoteau, iar buburuza de pe frunză își mișca antenuțele, curioasă. Atunci, un fluturaș colorat a coborât ușor între ele.

-De ce vă certați? Întrebă el blând. Nu vedeți cât de frumoase sunteți împreună?

Cele două lalele s-au privit. Soarele trimitea raze aurii peste Roșulina iar o umbră răcoroasă o învăluia pe Movulina.

-Uite, spuse fluturașul, culorile calde…(și a atins petalele Roșulinei, care au strălucit ca focul) și culorile reci… și a mângâiat-o pe Movulina, care a devenit ca o picătură de cer.Împreună, faceți lumea mai frumoasă!

Roșulina a chicotit:
-Fără tine, ar fi prea fierbinte!

Movulina a zâmbit:
-Fără tine, ar fi prea rece…

Și atunci… s-au apropiat una de alta.

Grădina s-a umplut de lumină și culoare. Florile dansau, fluturașii zburau, iar buburuza aplauda cu piciorușele ei mici.

          Morala, dragi copii este: culorile calde și reci sunt diferite, dar împreună fac lumea mai frumoasă!

 

„Fiecare are timpul lui”- povestea unui copăcel. (Ilustrare, AI)

 

Fiecare are timpul lui.

(Oltea Paraschiv)

 

A fost odată un copăcel care creștea într-o livadă însorită și liniștită. Era încă un copilaș - un trunchi subțire, câteva crenguțe ici și colo și… până acum- nici o floare! A fost sădit acolo de un nepoțel zâmbitor și un  bunic tare iubitor.

Lângă el, destul de aproape, copaci mari - meri, cireși și caiși, toți,  acoperiți cu puzderie de flori delicate, în fiecare primăvară.

Copăcel se uita la ei și ofta încetișor:

-De ce nu sunt și eu la fel de frumos?

Bătrânul Măr își foșnea atunci ușor frunzele, într-un răspus:

-Fiecare are timpul lui, micuțule! Ai nevoie de puțină răbdare...

Dar Copăcel era trist. Își dorea cu adevărat să ofere oamenilor dar mai ales copiilor, frumusețea sa.

Într-o zi,  Caldăadiere a vizitat grădina. A mângâiat ramurile copăcelului și a șoptit:

-Nu fi trist. Curând, foarte curând, va fi și primăvara ta!

Și iată ce s-a întâmplat: după Caldăadiere, Soarele a venit și a îmbrățișat cu raze prietenoase, pământul. Apoi, Ploaia a stropit cu blândețe și apa a ajuns la rădăcinile micuțe și însetate. Iar după toate acestea- minune! Muguri mici s-au ivit pe ramurile lui Copăcel. La început erau ca niște gâlme rozalii dar în fiecare zi deveneau din ce în ce mai mari. Și într-o dimineață…

-Oh! A exclamat Copăcel.

Toate ramurile lui erau acoperite cu flori delicate, roz.

O albină a zburat și a bâzâit veselă:

-Ce frumos ești!

Păsările poposeau pe ramuri și îi cântau cântece. Buburuzele fremătau cu admirație antenuțele și chiar Soarele s-a oprit o clipă din treburi și i-a zâmbit… Copiii se opreau și de uimire și admirație uitau să-și închidă gurițele:

-Oau!!! Ce copăcel frumos!!!

Copăcel tăcea chitic. Își ținea bucuria în inimioară și gândea:

„-Și eu pot fi frumos! Cât sunt de fericit!”

Bătrânul Măr a zâmbit:

-Ți-am spus eu- fiecare are timpul lui!

De atunci, Copăcel nu a mai fost niciodată trist. Știa: trebuie doar să faci ce trebuie, să fii răbdător, să crezi în tine - și… cu siguranță vei înflori!

„Bună dimineața!”- un cântecel cu text și cânt din arhive, în hăinuță nouă.

 

Pentru melodie, accesați    https://www.youtube.com/watch?v=QYCpbG3Fkyg 

Flori de primăvară.

 

Comoara din grădină

(Oltea Paraschiv)

Prinsă-n pulberi de lumină

E comoara din grădină:

Astăzi, raza jucăușă

A trezit-o pe brândușă.

Laleaua catifelată

S-a deschis, roșie toată.

Lângă gard, tare modeste,

Lăcrămioare, dau de veste:

-Avem cupe cu parfum

Pentru cei aflați pe drum!

La schimb, dați-ne pupici-

Unii zburători și mici

Noi i-om transporma apoi

În parfumuri fine, noi…

 

Poveste de iubire ( cum s-au născut lăcrămioarele) - o poveste din arhive, îmbrăcată în hăinuță nouă.

Poveste de iubire

de Oltea Paraschiv

        Se spune că demult, tare demult, pe vremea când se năşteau

poveştile, toate florile de pe pământ erau iubite, ocrotite şi îngrijite de Zânica- Florica. Aceasta o ştia pe fiecare pe nume, le cunoştea tuturor nevoile şi le iubea ca pe proprii copii. Toate ar fi fost bune şi frumoase dacă pe acolo nu şi-ar fi dus zilele şi o Zgripţuroaică slută şi neagră la suflet precum noaptea întunecată. Hârca îi purta de mult sâmbetele frumoasei zâne…De ce? O să aflăm îndată!

        Într-o dimineaţă frumoasă de primăvară ocrotitoarea florilor era, ca de obicei, acolo unde îi era cel mai drag- împreună cu florile ei. Unele dintre ele lepădaseră cămăşuţele în care şi-au dormit somnul de iarnă şi îmbrăcaseră strai de catifea...Zânica le vorbea şi lor dar şi bulbilor şi semincioarelor ce ascundeau înlăuntrul lor, cu mare grijă, florile ce nu se născuseră încă:

        - „O! Ghiocelul meu drag! Eşti atât de gingaş şi de îndrăzneţ totodată!

Clopoţelul tău ca neaua a deşteptat toate suratele azi?” sau:

        - „Draga mea Zambilă, te-ai înmiresmat cam tare…Parfumul tău mă îmbată!

        Aplecându-se, Zânica, prin puterile ei miraculoase, străpungea cu privirea pământul şi le vorbea bulbilor:

        - „N-a sosit vremea pentru voi, rotofeii mei! Zăresc purpurilul petalelor de lalea ascunsă în căsuţa voastră…Aveţi mare grijă! Să nu pătrundă prea multă umezeală…”

        Ajungând la un pâlc de toporaşi, Zânica le mângâie căpşoarele de culoarea cerului senin. Aceştia au fremătat de fericire şi, luându-şi inima în dinţi (trebuie spus că, deşi păreau ameninţători cu forma lor de mici topoare, nu erau prea curajoşi) au întrebat-o în cor:

        „Zânică, zânişoară

        Bună ca o pânişoară

        Noi o veste am aflat:

        Că un fiu de împărat

        Pregăteşte nunt-aleasă

        Şi vei fi a lui mireasă…

        Florile din deal, din vale

        De prin luncă şi ponoare

        Cui le vei lăsa tu oare?

        Zânica a zâmbit blând şi parcă din vorba ei a început să curgă miere:

        „Toporaşi-toporaşi

        Dragii zânei flăcăuaşi,

        Eu cu prinţul m-oi lua

        Dar pe voi nu v-oi uita!”

        Cum stăteau ei de vorbă, deodată, călare pe un nor negru şi puturos, de nu se ştiede unde, răsare, hâdă şi ştirbă, Zgripţuroaica. Până să se dumirească Zânica, baba o legă fedeleş şi…prinde-i urma dacă poţi! Florile au încremenit de spaimă. Când şi-au revenit în simţiri, au început să se tânguie de durere…O pierduseră pe ocrotitoarea lor! Ce se va alege de ele?

        În vremea aceasta hârca a ajuns, călare pe bidiviul-nor, în Hruba Pământului. Acolo era sălaşul ei şi era aşa de bine ascuns că nimeni n-ar fi dat de el vreodată!

        -„Dă-mi drumul! Ce vrei de la mine? Nu ţi-am făcut nici un rău!” (O ruga, cu lacrimi în ochii, Zânica)

        - „Hi-hi-hi! Se hlizea Zgripţuroaica. Am pus gheara pe tine! Aşa-i! Nu mi-ai făcut nici un rău…Dar eu vreau de la tine ceva ce n-am avut niciodată- IUBIREA. Vreau să simt şi eu cum se naşte în mine bucuria de a mă întâlni cu florile, vreau să am şi eu o inimă de dăruit, vreau să pot mângâia, să pot înţelege cum poate să-ţi curgă prin mâini fior de bucurie când ajuţi pe cineva la greu…Dar ce mai pierd eu vremea cu tine…Gata, am să-ţi iau trupul şi-am să mă-nfăşor în el! (Biata nesăbuită! Habar n-avea că iubirea îşi are sălaşul în casa sufletului, nu în cea a trupului…)

        Zânişoara, năucită de repeziciunea cu care i se întâmplau toate, gândea: „Aici mi-o fi fost scris sfârşitul? Cine, cine m-ar mai putea salva?”

        E-hei! Ajutorul vine, câteodată, când te aştepţi mai puţin şi de la cine nici nu te aştepţi…Pe rochiţa de borangic alb ca laptele pe care o purta Zânişoara, se agăţase, dintr-o întâmplare, încă somnoroasă şi neîndemânatecă după somnul lung din iarnă, Viespica- soră cu Fetica. Ca într-un vis urât, era martoră la întâmplarea asta grozavă. S-a chitit repede, repejor şi s-a pregătit să-i sară Zânicăi în ajutor. Nu, nu deznădăjduiţi, dragi copii! Nu judecaţi lucrurile după mărimea lor… o să vedeţi îndată că zicala „Buturuga mică răstoarnă carul mare” e tare înţeleaptă!

        Viespica a făcut de câteva ori „bâz-bâz!”, şi-a dezmorţit aripioarele, apoi a ivit din ascunzătoare un ac strălucitor şi fără să mai piardă vremea, s-a năpustit drept la ochii babei. Zgripţutoaica a scos un suspin adânc… n-a ţipat, nu s-a mâniat…nici Zânica şi nici Viespica nu înţelegeau ce se întâmplă…Din ochii umflaţi curgeau lacrimi cristaline iar baba cea haină aducea tot mai mult cu o bunicuţă blândă…

        Ei, dragi copii, taina stătea tot în iubire…Păsămite, Viespica mai avea pe vârful acului, rămas tocmai de astă vară, polen din Floarea- Iubirii… Atunci când l-a înfipt adânc în ochii Cotoroanţei, tot ce a fost rău în fiinţa asta care nu se întâlnise niciodată cu IUBIREA a dispărut. Unde curgeau lacrimile Cotoroanţei răsăreau nişte flori care arătau şi miroseau aproape ca Floarea-Iubirii. Mare le-a fost tuturor bucuria de întorsătura neaşteptată a lucrurilor…Zânica îşi găsise un ajutor de nădejde în îngrijirea florilor şi putea să-şi clădească o viaţă lângă prinţul ei, Viespica îşi lustruise bine de tot acul…dar cea mai fericită era…Zgripţuroaica. Şi totuşi, mai erau două lucruri de limpezit:

        Unu- băbuţa cumsecade din care nu mai rămăsese nici urmă de Zgripţuroaică nu mai putea purta numele vechi şi doi- florile acelea mititele, albe şi cu miros de iubire trebuiau şi ele numite într-un fel… Zânica, mulţumind Cerului că scăpase cu zile a spus:

        „-Pentru că v-aţi născut din lacrimi de iubire, voi, floricelelor, vă veţi chema „Lăcrămioare” iar dumneata, bunicuţă, care ai vărsat lacrimi de IUBIRE şi ţi-ai dorit aşa de mult să te întâlneşti cu aceasta, te-ai izbăvit prin IUBIRE…Hmm!…Oare ce nume ar fi mai potrivit?

        Mult şi bine au tot căutat un nume care să-l înlocuiască pe acela de Zgripţuroaica…nici atunci şi nici de atunci nu au găsit numele potrivit…

Ce-ar fi să-l găsiţi voi, dragi copii ascultători şi plini de iubire?

„Cântecul ierbii”- o poveste despre gâze (insecte), ilustrată cu AI

 

Cântecul ierbii

(Oltea Paraschiv)

Într-o dimineață cu boabe de rouă dulce, când soarele abia își deschidea ochii peste câmpie, iarba șoptea încetișor. Nu oricine putea auzi acele șoapte… doar locuitorii mărunței de pe-acolo. Adică gâzele…

Sub un fir de iarbă, o furnicuță își netezea antenele.

-Astăzi e o zi importantă, spuse ea. Simt eu!

O buburuză, cu buline negre ca niște stropi de tuș, se așeză lângă ea.

-Importantă? De ce?

În clipa aceea, se auzi un „Bâzzz- bâzzz!” blând ca un cântecel de leagăn. O albină aurie coborî ușor pe o floare.

-Bună dimineața, gâze mărunțele! Spuse ea zâmbind. V-am adus veste mare!

-Ce veste? Întrebă furnica.

Albina își scutură ușor aripile încărcate de lumină.

-Azi… se trezește cântecul câmpiei.

Dintr-o floare cu obraji îmbujorați se desprinse un fluture cu aripi ca două petale vii:

-Eu știu! Spuse el. Azi învață iarba să cânte!

-Iarba… să cânte? Râse cu poftă buburuza.

-Nu râde, spuse albino blând. Eu o aud în fiecare zi… când adun nectarul. Și atunci o  adiere ușoară văluri peste câmp. Firele de iarbă se legănară… și, încet- încet, se auzi

un foșnet dulce, dulce ca un cântecel murmurat.

Furnica se opri din mers.
Buburuza își ținu respirația.
Fluturele închise ochii.
Iar albina… zâmbi.

-Auziți? Șopti ea. E cântecul muncii, al zborului, al vieții.

-Dar… cine l-a creat? Întrebă buburuza.

Dintr-o picătură de rouă, rotundă ca o oglindă a cerului, se auzi un glas firav:

-Voi.

-Noi?! se mirară toate.

-Da… Voi, care munciți, zburați, dăruiți și iubiți soarele…Tu, furnicuțo, cu pașii tăi harnici…Tu, buburuzo, cu bucuria ta…Tu, fluture, cu visarea ta…
Și tu, albină, cofetarul pământului…

Albina își plecă ușor capul:

-Atunci… să nu ne oprim niciodată, spuse ea.

-Niciodată! Răspunseră toate.

Și, din acea zi, ori de câte ori vântul adia printer firele de iarbă, cântecul se auzea din nou.

Un cântec de viață.
Un cântec de primăvară.
Un cântec al celor mărunței care fac lumea… mare!

Dar numai cei care știu să asculte cu inima… îl pot auzi!