Peticel
(Oltea Paraschiv)
Într-o seară de primăvară
înmiresmată, Mara s-a cuibărit fericită în brațele mamei. Era felul ei de a-i
mulțumi pentru povestea pe care tocmai i-o citise dintr-o carte frumos
colorată.
Deodată, fetița a tresărit. A lărgit ochii a uimire, a
dus degetul arătător la buze în semn de liniște și-a ascultat cu atenție. De
afară se strecura o chemare stinsă: Miau! Miau! Miau!
-Mami, plânge un pisi-bebeluș.
A șoptit abia auzit fetița.
-Poate că este doar
imaginația ta. A zâmbit mama. Cred că este pisi-bebelușul din poveste, de fapt!
-Nu, mami! Ascultă te
rog! Ascultă cu inima. Vei auzi!
Mama a urmat îndemnul
micuței. Într-adevăr ! O aripă de cântec trist și mic, mic de tot a
vălurit aerul din încăpere.
-Aud! Vine din stradă!
Cred că e un pisi-bebeluș rătăcit de
mămica lui!
-Iar noi, mami, vom fi
salvatoarele lui! A completat fetița și o strălucire de stea a licărit în ochii
frumoși și mari.
Au ieșit în curte- două
eroine în totoși și pijamale. Noaptea era senină și catifelată. Dacă întindeai
mâna o puteai atinge. « O noapte în care se nasc povești » a gândit mama. Sub
tălpile lor, iarba înrourată se așternea covor.
Au ascultat. Preț de
câteva clipe, doar Vânticel își risipea melodia leneșă și somnoroasă. Dar
apoi…O!!! Se putea auzi clar: plângea tot mai stins un pui de pisică. Au urmat
cărarea pe care-o făcea prin aer plânsul. Au ieșit din curte și…mama a ridicat
de jos o mogâldeață așa de micuță că-i încăpea în palmă.
În lumina casei, căușul
palmei s-a desfăcut încet. Înăuntru, istovit de tristețe, nemâncat și murdărel
era el- un petec de pisoi. Un pisoi-bebeluș cu hăinuța numai petice albe și
negre.
După ce i-au făcut o
băiță bună (în taină, să nu-l trezească pe tata care adormise după o zi de
muncă grea) și l-au hrănit, pisoiul-bebeluș era cu totul și cu totul altul.
Acum avea ochișori mărgelați și strălucitori, hăinuță curată, totoșei pufoși
fără urmă de țărână și… se apucase să toarcă. Pe burtică avea un petec în formă
de inimă. Un fel de « Mulțumesc! » mut dar așa de frumos!
-Mami, știi că pisoii ne
caută pe noi, nu-i așa?
-De unde știi tu asta?
-Pur și simplu știu. Atât
de mult mi-am dorit un pisoi încât el, iată, a venit. Se cade să-i punem și un
nume…
-Eu i-aș zice
Inimioară. S-a grăbit mama să spună.
-Hmm! Are hăinuța plină de petice. O hăinuță din
petice dar așa de scumpă! Eu i-aș zice Peticel și l-aș alinta Peti. S-a luminat
fetița.
-Da! Da! Îi vom spune
Peticel a încurajat-o mama.
A urmat apoi trasarea
unui plan de acțiune: urma vizita la medicul veterinar, procurarea hranei, a
litierei și-așa mai departe. Dar, mai întâi de toate trebuia ca și tata să fie
convins că Peti avea să devină al treilea membru al familiei…
Ce s-a mai întâmplat cu
Peticel, nu știu. Știu doar că și voi, copii, iubiți pisoii și i-ați ajuta,
dacă s-ar întâmpla ca ei să aibă nevoie de voi, nu-i așa?
Chiț- chiț-chiț îi este "graiul"
