.png)
Cântecul ierbii
(Oltea Paraschiv)
Într-o dimineață cu boabe de rouă dulce,
când soarele abia își deschidea ochii peste câmpie, iarba șoptea încetișor. Nu
oricine putea auzi acele șoapte… doar locuitorii mărunței de pe-acolo. Adicâ gâzele…
Sub un fir de iarbă, o furnicuță își netezea
antenele.
-Astăzi e o zi importantă, spuse ea.
Simt eu!
O buburuză, cu buline negre ca niște stropi
de tuș, se așeză lângă ea.
-Importantă? De ce?
În clipa aceea, se auzi un „Bâzzz- bâzzz!”
blând ca un cântecel de leagăn. O albină aurie coborî ușor pe o floare.
-Bună dimineața, gâze mărunțele! Spuse ea
zâmbind. V-am adus veste mare!
-Ce veste? Întrebă furnica.
Albina își scutură ușor aripile încărcate
de lumină.
-Azi… se trezește cântecul câmpiei.
Dintr-o floare cu obraji îmbujorați se
desprinse un fluture cu aripi ca două petale vii:
-Eu știu! Spuse el. Azi învață iarba să cânte!
-Iarba… să cânte? Râse cu poftă buburuza.
-Nu râde, spuse albino blând. Eu o aud în
fiecare zi… când adun nectarul. Și atunci o adiere ușoară văluri peste câmp. Firele de
iarbă se legănară… și, încet- încet, se auzi
un
foșnet dulce, dulce ca un cântecel murmurat.
Furnica se opri din mers.
Buburuza își ținu respirația.
Fluturele închise ochii.
Iar albina… zâmbi.
-Auziți? Șopti ea. E cântecul muncii, al
zborului, al vieții.
-Dar… cine l-a creat? Întrebă buburuza.
Dintr-o picătură de rouă, rotundă ca o
oglindă a cerului, se auzi un glas firav:
-Voi.
-Noi?! se mirară toate.
-Da… Voi, care munciți, zburați, dăruiți
și iubiți soarele…Tu, furnicuțo, cu pașii tăi harnici…Tu, buburuzo, cu bucuria
ta…Tu, fluture, cu visarea ta…
Și tu, albină, cofetarul pământului…
Albina își plecă ușor capul:
-Atunci… să nu ne oprim niciodată, spuse
ea.
-Niciodată! Răspunseră toate.
Și, din acea zi, ori de câte ori vântul adia
printer firele de iarbă, cântecul se auzea din nou.
Un cântec de viață.
Un cântec de primăvară.
Un cântec al celor mărunței care fac lumea… mare!
Dar
numai cei care știu să asculte cu inima… îl pot auzi!
.png){kind=link}