Nestemate de gând
de Oltea Paraschiv
Am plecat, cu inima desculţă, prin omătul scânteietor…La fiecare bătaie, o urmă se prindea-n cleştarul zăpezii. Răsăriseră în spatele meu zeci de casete, fără capac, în care străluceau diamante neasemuit de frumoase…
Pe cărarea aceea o apucasem pentru că era nenăscută. Răsăream şi eu, odată cu ea. Ca o aiurită brânduşă de primăvară care a încurcat vremurile acolo, în cămara pământului, învolburându-se prea curând, poate, în violetul de deasupra…
Mai întâi m-am îmbrăţişat cu Soarele. Mi-a spus că am pielea prea albă dar că îmi stă bine aşa. Mi-a mai spus să am grijă şi să-i pun inimii totoşi, să nu răcească… Mi-a mai dat câteva sfaturi şi-a plecat apoi, scuzându-se că, prins de treburi, n-a reuşit încă, să-şi bea ceaiul de dimineaţă îndulcit cu miere africană.
Cărarea mea şi cu mine am ajuns apoi la un pârâiaş ce ţârâia pe sub o punte. Puntea îşi pierduse câteva scânduri.
-Oare n-o să cad în apă? ( M-a întrebat, speriată, cărarea. ) Ştii, n-aş vrea să îngheţ! Niciodată n-am fost alcătuită din forme de inimi. Cred că sunt cea mai frumoasă cărare care a existat vreodată. Ar fi păcat să mă pierd…
I-am răspuns, zâbind:
- Nu ţi se pare că-s cam mare ca să încap prin găurile acelea?
Şi-a luat zborul teama, cu o fâlfâire uşoară de aripi şi ne-am ţesut, mai departe, bucuria.
De o parte şi de cealaltă, odată cu noi, se compuneau şiragurile iernii din gogoşi albe. Agăţate de stâlpi, ele făceau hotare în calea poveştilor. Se ştia astfel de unde începea o poveste şi unde se termină şi mai ales nu se amestecau întâmplările şi personajele… Cărarea mea şi cu mine ne-am oprit pentru o clipă de desfătare a ochilor. Dar şi mâna dorea să se desfete şi-atunci am apucat în căuşul palmei o gogoaşă. M-a durut. Gogoaşa s-a spart şi un strop roşu mi-a zâmbit din palmă. Gogoaşa ascundea un ghem de sârmă ghimpată.
-Vezi? Mi-a şoptit cărarea. Vezi? Lucrurile frumoase ascund uneori un sâmbure de durere. Şi cu ei se seamănă ogorul vieţii pentru a răsări mai apoi binecuvântările… Ţine în palmă o fărâmă de gheaţă. Se va înfrăţi cu picătura roşie şi va închide portiţa pentru neprieteni.
Pe sub bolţi de cetini, grele de povara albă, ne-am oprit. Liniştea cânta aşa de frumos că cerurile s-au deschis lăsând cale liberă cohortelor albe... Acum, cărarea mea avea altă spaimă: dacă va fi acoperită? Dacă inimile- casete înşiruite pe jos se vor umple şi nu voi mai găsi drumul de întoarcere?
Ea nu ştia că magia simplă a lui „acum” este tot ceea ce aveam, de fapt. Şi ea, şi eu, eram din lumea lui „acum”. De ce să mă-ngrijesc de ce va fi? De ce să mă uit în urmă la ce-a fost? „Acum” gândul meu trebuia primenit, prins în clipa asta cât un infinit. „Acum” trebuia să trăiesc cât într-o viaţă nu înghesuind ci eliberând spaţiul din mintea mea aşa cum cerul se elibera de micile flori de gheaţă.
Mi-am întins mâinile. Sub ninsoare s-au troienit în alb. Ca nişte aripi gata de zbor. Cărarea mea a înţeles, în sfârşit. Nu ea era importantă ci atingerea inimii desculţe. Acea atingere a iubirii. Şi încă ceva: nu eram singură. Eram cu mine însămi, cu cerul, cu milioanele de fulgi… Eram într-o catedrală a Lui Dumnezeu- pădurea. Eram înfăşurată în IUBIRE. Eram tot ce trebuia să fiu, tot ce puteam să fiu în clipa aceea.
Foto, Bain Oana, frumoasa mea verișoară! 
