Fiecare
are timpul lui.
(Oltea
Paraschiv)
A fost odată un copăcel care creștea
într-o livadă însorită și liniștită. Era încă un copilaș - un trunchi subțire,
câteva crenguțe ici și colo și… până acum- nici o floare! A fost sădit acolo de
un nepoțel zâmbitor și un bunic tare
iubitor.
Lângă el, destul de aproape, copaci mari
- meri, cireși și caiși, toți, acoperiți
cu puzderie de flori delicate, în fiecare primăvară.
Copăcel se uita la ei și ofta încetișor:
-De ce nu sunt și eu la fel de frumos?
Bătrânul Măr își foșnea atunci ușor
frunzele, într-un răspus:
-Fiecare are timpul lui, micuțule! Ai
nevoie de puțină răbdare...
Dar Copăcel era trist. Își dorea cu
adevărat să ofere oamenilor dar mai ales copiilor, frumusețea sa.
Într-o zi, Caldăadiere a vizitat grădina. A mângâiat
ramurile copăcelului și a șoptit:
-Nu fi trist. Curând, foarte curând, va
fi și primăvara ta!
Și iată ce s-a întâmplat: după Caldăadiere,
Soarele a venit și a îmbrățișat cu raze prietenoase, pământul. Apoi, Ploaia a
stropit cu blândețe și apa a ajuns la rădăcinile micuțe și însetate. Iar după
toate acestea- minune! Muguri mici s-au ivit pe ramurile lui Copăcel. La
început erau ca niște gâlme rozalii dar în fiecare zi deveneau din ce în ce mai
mari. Și într-o dimineață…
-Oh! A exclamat Copăcel.
Toate ramurile lui erau acoperite cu
flori delicate, roz.
O albină a zburat și a bâzâit veselă:
-Ce frumos ești!
Păsările poposeau pe ramuri și îi cântau
cântece. Buburuzele fremătau cu admirație antenuțele și chiar Soarele s-a oprit
o clipă din treburi și i-a zâmbit… Copiii se opreau și de uimire și admirație
uitau să-și închidă gurițele:
-Oau!!! Ce copăcel frumos!!!
Copăcel tăcea chitic. Își ținea bucuria
în inimioară și gândea:
„-Și eu pot fi frumos! Cât sunt de
fericit!”
Bătrânul Măr a zâmbit:
-Ți-am spus eu- fiecare are timpul lui!
De atunci, Copăcel nu a mai fost
niciodată trist. Știa: trebuie doar să faci ce trebuie, să fii răbdător, să
crezi în tine - și… cu siguranță vei înflori!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu