Poveste cu o scânteie

                             de Oltea Paraschiv

A fost odată o flacără vestită. Mulţi îi ştiau de frică pentru că de unde muşca ea nu mai rămânea decât pârjolul.

Flacăra avea o puzderie de copii. Îi ţinea aproape. N-aveau voie să plece nicăieri pentru că puteau lesne să aprindă pădurile, lanurile ori casele oamenilor…Şi-atunci, aceştia ar fi venit cu ape să-i nimicească, pe ea şi pe toţi ai ei…

Odată, un armăsar bătrân şi aproape orb s-a apropiat de foc. Ciolanele lui obosite au simţit adierea căldurii binefăcătoare şi l-au tras într-acolo deşi se ştie despre spaima cailor de foc…

- Stai, nu te apropia mai mult că mama o să te ardă. I-a şoptit Scânteia, una dintre fiicele zglobii ale Flăcării.

Armăsarul s-a proptit pe picioarele din spate şi-a rămas nemişcat, îmbăindu-se în unda călduţă.

-Aş vrea să te rog ceva. I-a mai şoptit Scânteia. Când pleci, ia-mă cu tine. Aş vrea să văd şi eu alte locuri…

- Cum să te iau cu mine? Mi-ai pârjoli de îndată pielea bătrână şi uscată…

- M-ai putea ascunde într-o potcoavă. Acolo n-o să te ardă… Din când în când aş ieşi din ascunzătoare, pe drumurile pietruite doar, ca să fiu sigură că nu înfloresc focul şi fac vreun rău… O! Aşa de mult îmi dores să văd lumea!

Armăsarul s-a învoit. Se bucura la gândul că astfel nu va mai fi singur dar mai ales se bucura că poate fi folositor.

Scânteia fugită de-acasă s-a cuibărit bine într-un ungher al potcoavei de la piciorul drept din faţă. A observat că potcoava este cam ruginită aşa că s-a apucat de treabă, arzând, curăţând, până când metalul strălucea, ca nou. Aşa a făcut şi cu celelalte trei… Armăsarului parcă i se uşuraseră picioarele dintr-o dată.

Într-o zi, pe când armăsarul se apleca să soarbă apă dintr-un izvor, Scânteia cuibărită în potcoava din faţă, a văzut că peste ochii lui era o încâlcitură de păr amestecat cu fire de iarbă, crenguţe şi frunze uscate.

- Bătrâne, cred că ştiu de ce nu vezi… Am să ard „perdeaua” care ţi-a întunecat lumina ochilor. Tu să nu te sperii. Când am să-ţi spun, să bagi repede capul în apă!

Acum, armăsarul avea părul uşor pârjolit însă VEDEA! 

-Priveşte-te în undele izvorului. L-a îndemnat Scânteia.

Armăsarul s-a privit. Atunci, de parcă o vrajă s-a risipit, şi-a adus aminte de tristeţea lui, de singurătatea în care fugise ca să uite. Să uite de groaza focului care arsese din temelii grajdul în care trăia, liniştit şi fericit. Doar el scăpase atunci teafăr pe dinafară dar cu sufletul de o sută de ani….

S-a scuturat, înfiorat de amintire. Acum ştia că de fapt era un cal tânăr, frumos şi puternic. A fost nevoie de-o scânteie care să-i arate că el era fericitul stăpân a patru potcoave norocoase…

O scânteie pe care o laşi să se transforme într-un foc de necontrolat te poate pierde. Tot de o scânteie este nevoie uneori ca să-ţi vezi potcoavele norocoase şi aripile…

(Foto, Vasile Nicoară, Herghelia din Falcău, Suceava)