Dun- Dună, vrăjitorul cu inimă bună și Povestea Dunării

Povestea Dunării

de Oltea Paraschiv

A fost odată ca niciodată, demult, tare demult, un izvoraş zglobiu.

El s-a născut într-o pădure , departe de aici, în munţii cei mari. Nu ştiu de ce, oamenii o numeau Pădurea Neagră…

Puiul de apă se juca toată ziua. Clipocea vesel şi încerca să împingă cu braţele lui de apă pietricelele neclintite şi morocănoase. Uneori privea în sus, la stâncile cărora nu le vedea creştetele… Şi-ar fi dorit şi el să fie mare, mare…

Într-o zi, pe malul său a poposit un vrăjitor bătrîn. Aşa de bătrân ca şi lumea. Barba îi era lungă şi albă, sprâncenele bogate şi curgătoare peste ochi verzi ca smaraldul.

Vrăjitorul, obosit de anii mulţi pe care-i purta în spinare, şi-a plimbat vârful degetelor prin apa izvoraşului, înfiorându-l.

-Cum te cheamă? L-a întrebat bătrânul pe puiuţ

-Eu… eu sunt Izvoraşul. Atâta ştiu.

-Eşti un puiuţ cristalin şi rece…Ai putea să-mi potoleşti setea care mă arde, dăruindu-mi puţin din trupul tău de apă?

-Sunt cam mic… Apă prea multă nu am dar ştiu că trebuie să fiu darnic şi bun cu cei însetaţi… aşa m-a învăţat măicuţa mea acolo, în adâncuri, înainte să văd lumina soarelui…

-Aşadar, îmi dai să beau?

-Da, da! Alege ce parte doreşti din undele mele. Răcoreşte-ţi buzele uscate şi spală-ţi ochii osteniţi.

Vrăjitorul a scos dintr-un buzunar tăinuit al  mantiei lui o sticluţă. Umbla cu multă grijă, nu cumva s-o scape.

-Ce faci cu sticluţa aceea frumoasă? Spuneai că arzi de sete. Nu bei? A întrebat, uşor nedumerit, Izvoraşul.

-Am un dar pentru tine.

-Da? Dar pentru dar? Dar...  n-am făcut nimic deosebit!

-Crezi că-i puţin lucru să dai din apa ta unui om însetat? Iată, eu sunt vrăjitorul Dun-Dună. Mi se spune aşa după cocoaşa din spate care seamănă cu o dună de nisip… Am să torn în apa ta trei picături. Vei deveni o apă mare, mare de tot care va curge peste multe ţări, până la marea cea mare. Ca să nu te rătăceşti, voi smulge un fir din părul meu şi-am să-i poruncesc să se aştearnă, călăuzindu-te. Ai să curgi pe unde-ţi va arăta el.

Vei fi ca o mamă. Vei pregăti daruri pentru cei a căror ţări le vei străbate: peşti argintii, valuri purtătoare de corăbii, lunci verzi. Iar la urmă de tot vei alcătui pentru ei o deltă cu felurite necuvântătoare şi plante.

-Nu ştiu dacă sunt vrednic de cinstea pe care mi-o faci…A spus izvoraşul parcă împuţinându-se de emoţie.

-Te-am văzut privind spre înălţimea stâncilor. Îndrăzneţ. Te-am pus la încercare cerându-ţi din puţinul tău iar tu mi-ai dat…Vei fi o apă despre care foarte multă lume va şti şi va vorbi de acum înainte!

Spunând toate acestea, vrăjitorul a picurat un strop. Numaidecât, izvorul a început să se umfle, urmând întocmai firul de păr alb. La a doua picătură deja era departe, mare şi frumos curgător. Devenise râu. La a treia picătură crescuse aşa de mult că Dun-Dună nu-i mai vedea capătul… Devenise fluviu!

-Te vei numi după numele meu! I-a mai strigat el. Ţi se va spune Dunărea!

Apa cea mare ajunsese deja la marea cea mare…

Aşa s-a născut, dragi copii privitori şi ascultători, Dunărea.

Imaginile sunt creația doamnei Olimpia Ștefan