Poveste de
iubire
(Oltea
Paraschiv)
Se
spune că demult, tare demult, pe vremea când se năşteau
poveştile, toate florile de pe pământ erau
iubite, ocrotite şi îngrijite de Zânica- Florica. Aceasta o ştia pe fiecare pe
nume, le cunoştea tuturor nevoile şi le iubea ca pe proprii copii. Toate ar fi
fost bune şi frumoase dacă pe acolo nu şi-ar fi dus zilele şi o Zgripţuroaică
slută şi neagră la suflet precum noaptea întunecată. Hârca îi purta de mult
sâmbetele frumoasei zâne… De ce? O să aflăm îndată!
Într-o
dimineaţă frumoasă de primăvară ocrotitoarea florilor era, ca de obicei, acolo
unde îi era cel mai drag- împreună cu florile ei. Unele dintre ele lepădaseră
cămăşuţele în care şi-au dormit somnul de iarnă şi îmbrăcaseră strai de
catifea... Zânica le vorbea şi lor dar şi bulbilor şi semincioarelor ce
ascundeau înlăuntrul lor, cu mare grijă, florile ce nu se născuseră încă:
-
„O! Ghiocelul meu drag!
Eşti atât de gingaş şi de îndrăzneţ totodată!
Clopoţelul tău ca neaua a deşteptat
toate suratele azi?” sau:
-
„Draga mea Zambilă, te-ai
înmiresmat cam tare…Parfumul tău mă
îmbată!
Aplecându-se,
Zânica, prin puterile ei miraculoase,
străpungea cu privirea pământul şi le vorbea bulbilor:
-
„N-a sosit vremea pentru
voi, rotofeii mei! Zăresc purpurilul
petalelor de lalea ascunsă în
căsuţa voastră… Aveţi mare grijă! Să nu pătrundă prea multă umezeală…”
Ajungând la
un pâlc de toporaşi, Zânica le mângâie căpşoarele de culoarea cerului senin.
Aceştia au fremătat de fericire şi, luându-şi inima în dinţi (trebuie spus că,
deşi păreau ameninţători cu forma lor de mici topoare, nu erau prea curajoşi)
au întrebat-o în cor:
„Zânică,
zânişoară
Bună ca o
pânişoară
Noi o veste
am aflat:
Că un fiu
de împărat
Pregăteşte
nunt-aleasă
Şi vei fi a
lui mireasă…
Florile din
deal, din vale
De prin
luncă şi ponoare
Cui le vei
lăsa tu oare?
Zânica a
zâmbit blând şi parcă din vorba ei a început să curgă miere:
„Toporaşi-toporaşi
Dragii
zânei flăcăuaşi,
Eu cu
prinţul m-oi lua
Dar pe voi, nu v-oi uita!”
Cum stăteau
ei de vorbă, deodată, călare pe un nor negru şi puturos, de nu se ştie unde, răsare, hâdă şi ştirbă, Zgripţuroaica.
Până să se dumirească Zânica, baba o legă fedeleş şi…prinde-i urma dacă poţi!
Florile au încremenit de spaimă. Când şi-au revenit în simţiri, au început să
se tânguie de durere…O pierduseră pe ocrotitoarea lor! Ce se va alege de ele?
În vremea
aceasta hârca a ajuns, călare pe bidiviul-nor, în Hruba Pământului. Acolo era
sălaşul ei şi era aşa de bine ascuns că nimeni n-ar fi dat de el vreodată!
-„Dă-mi
drumul! Ce vrei de la mine? Nu ţi-am făcut nici un rău!” (O ruga, cu lacrimi în
ochii, Zânica)
-
„Hi-hi-hi! Se hlizea Zgripţuroaica. Am pus gheara pe tine!
Aşa-i! Nu mi-ai făcut nici un rău…Dar eu vreau
de la tine ceva ce n-am avut niciodată-
IUBIREA. Vreau să simt şi eu cum se naşte în mine bucuria de a mă întâlni cu
florile, vreau să am şi eu o inimă de dăruit, vreau să pot mângâia, să pot
înţelege cum poate să-ţi curgă prin mâini fior de bucurie când ajuţi pe cineva
la greu…Dar ce mai pierd eu vremea cu tine…Gata, am să-ţi iau trupul şi-am să
mă-nfăşor în el! (Biata nesăbuită! Habar n-avea că iubirea îşi are sălaşul în
casa sufletului, nu în cea a trupului…)
Zânişoara,
năucită de repeziciunea cu care i se întâmplau toate, gândea: „Aici mi-o fi
fost scris sfârşitul? Cine, cine m-ar mai putea salva?”
E-hei!
Ajutorul vine, câteodată, când te aştepţi mai puţin şi de la cine nici nu te
aştepţi…Pe rochiţa de borangic alb ca laptele pe care o purta Zânişoara, se
agăţase, dintr-o întâmplare, încă somnoroasă şi neîndemânatecă după somnul lung
din iarnă, Viespica- soră cu Fetica. Ca într-un vis urât, era martoră la
întâmplarea asta grozavă. S-a chitit repede, repejor şi s-a pregătit să-i sară
Zânicăi în ajutor. Nu, nu deznădăjduiţi, dragi copii! Nu judecaţi lucrurile
după mărimea lor… o să vedeţi îndată că zicala „Buturuga mică răstoarnă carul
mare” e tare înţeleaptă!
Viespica a
făcut de câteva ori „bâz-bâz!”, şi-a dezmorţit aripioarele, apoi a ivit din
ascunzătoare un ac strălucitor şi fără să mai piardă vremea, s-a năpustit drept
la ochii babei. Zgripţutoaica a scos un suspin adânc… n-a ţipat, nu s-a
mâniat…nici Zânica şi nici Viespica nu înţelegeau ce se întâmplă…Din ochii umflaţi
curgeau lacrimi cristaline iar baba cea haină aducea tot mai mult cu o bunicuţă
blândă…
Ei, dragi
copii, taina stătea tot în iubire…Păsămite, Viespica mai avea pe vârful acului,
rămas tocmai de astă vară, polen din Floarea- Iubirii… Atunci când l-a înfipt
adânc în ochii Cotoroanţei, tot ce a fost rău în fiinţa asta care nu se
întâlnise niciodată cu IUBIREA a dispărut. Unde curgeau lacrimile Cotoroanţei
răsăreau nişte flori care arătau şi miroseau aproape ca Floarea-Iubirii. Mare
le-a fost tuturor bucuria de întorsătura neaşteptată a lucrurilor…Zânica îşi
găsise un ajutor de nădejde în îngrijirea florilor şi putea să-şi clădească o
viaţă lângă prinţul ei, Viespica îşi lustruise bine de tot acul…dar cea mai
fericită era…Zgripţuroaica. Şi totuşi, mai erau două lucruri de limpezit:
Unu- băbuţa
cumsecade din care nu mai rămăsese nici urmă de Zgripţuroaică nu mai putea purta numele vechi şi doi- florile acelea mititele, albe şi cu miros de
iubire trebuiau şi ele numite într-un fel… Zânica, mulţumind Cerului că scăpase
cu zile a spus:
„-Pentru că
v-aţi născut din lacrimi de iubire, voi, floricelelor, vă veţi chema „Lăcrămioare” iar dumneata, bunicuţă,
care ai vărsat lacrimi de IUBIRE şi ţi-ai dorit aşa de mult să te întâlneşti cu
aceasta, te-ai izbăvit prin IUBIRE…Hmm!…Oare ce nume ar fi mai potrivit?
Mult şi
bine au tot căutat un nume care să-l înlocuiască pe acela de Zgripţuroaica…nici
atunci şi nici de atunci nu au găsit numele potrivit…
Ce-ar fi
să-l găsiţi voi, dragi copii ascultători şi plini de iubire?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu