Ssst! Să auzim liniștea!

Puf, puf...

"Duduț"- o poveste despre un pui de brăduț.

Duduț

(Oltea Paraschiv)

          A fost odată un brăduț pe care îl chema Duduț. Când era doar cât un pici, tare mai semăna cu un arici. Cu hăinuță verde din ace, brăduțul  îl avea clar pe “vino-ncoace!”.

 Prietenul lui cel mai de soi era chiar un pițigoi. Dar și Vântuț se strecura printre acele lui ascuțite făcând giumbușlucuri nemaipomenite…

Duduț creștea tot mai mare pe sub streașina de cetini a măicuței sale. Se înălța voinic și câte-un pic. Acum atingea cu vârful jucăuș cea mai de jos crenguță a unui scoruș. Se legăna fericit pe al lui picior de lemn mlădios și se tot uita în jos. De-acolo îl priveau cu ochii mari niște șoricei hoinari:

-Hei, bradule-pui, ai putea să ne spui pe unde s-o luăm s-ajungem acasă? Ne-am rătăcit în pădurea deasă!

-Stați puțin să mă uit… Văd o cărare puțin mai la vale!

-Și lângă cărare e un mușuroi? Cam pe-acolo locuim și noi!

-Da,da! E un mușuroi ca o căciulă pentru un șoarece cât trei ca voi!

Șoriceii au mulțumit chițăit și îndată au fugit. Era toamnă târzie și ei trebuiau să ajungă la căsuța aurie. Acolo aveau paturi din frunze șoptitoare în care să doarmă până la primăvara viitoare.

Într-o dimineață de iarnă- nsorită Duduț s-a trezit c-o crenguță cam amorțită. Era acoperit tot cu un puf alb- strălucitor de ziceai că-i un bunel rătăcitor. Duduț a prins a zâmbi bucuros în cojocelul lui întors pe dos. Era liniște și senin. Câteodată se mai auzea câte-un "Trosc!" de crenguță ruptă de ger și de îngeraș rostogolit din cer…

-Unde sunt toți? Ce-i cu liniștea asta adâncă? Parcă mi-e un picuț cam frică…

Spre seară s-a mai domolit gerul dar s-a acoperit și cerul. Nori plumburii încărcați cu fulgi mărunți veneau furioși dinspre munți și vai, s-a pornit deodată o Viforniță turbată. Duduț se-ndoia periculos, până jos. De-atâta ninsoare nu mai vedea nimic. Se simțea singurel și pierdut de parcă nici măicuță n-ar fi avut. Nu știa că biata de ea și-a frânt crengile cele mai mari ca să-i pună viforniței hotar și să-l apere pe el, care era doar un pui mititel. Cu toate astea, Duduț n-a scăpat… A fost smuls și departe-aruncat!

Dimineața a adus lumină… Duduț nu mai avea rădăcină. Stătea trist, culcat pe-o parte iar gândurile toate-i erau sparte. Lacrimi înghețate îi atârnau în crenguțe și zăpada era peste el în desăguțe…

-Ia uite! Duduț e la pământ și-are piciorușul frânt! A auzit el un glas de moș cu nas roș și s-a simțit ridicat de jos. Un bătrân cu plete albe și cu șubă rubinie îl privea cu omenie. Avea milă-n ochii blânzi, obrajii ca doi bujori și atingeri ca de flori.

-Cine ești dumneata? A întrebat Duduț mirat și emoționat.

-Moș Crăciun! Tii! Da ce frumușel îmi ești! Parc-ai fi brăduțul din povești! Știi ce? Nu mai fi trist! Hai cu mine! Vom merge la piticii mei să-ți prindă-n cetină cercei…Asta numai dacă vrei!

-Dar de ce să fiu un brăduț împodobit?

-Pentru că acum, fără rădăcini, ești un brăduț cu nevoi speciale și-o să punem la cale o misiune frumoasă în care tu ai să împodobești o casă!

Duduț a stat un pic și s-a gândit. A hotărât că decât să stea în pădurea lui, trântit, mai bine-l ascultă pe Moșul cel albit.

Bănuiți ce s-a-ntâmplat… Piticii l-au alintat și i-au pus podoabe luminoase pe crenguțele subțiri și praf de stea pe crenguțele mai groase. Duduț era ca un prinț de frumos. A fost dus- dar de Crăciun la un copil tare bun. Duduț era fericit. Parcă trăia un vis împlinit. Un vis de care nu-și mai aducea aminte.

De-atunci, oamenii își aduc alți și alți Duduți în case și-i împodobesc de Crăciun dar nici o clipă nu se gândesc la faptul că transformă niște brăduți sănătoși în brăduți cu nevoi speciale…

Voi, copii, povestiți-le întâmplarea părinților voștri și rugați-i ca de Crăciun să cumpere un brăduț- păpușă numai bun de pus, împodobit, după ușă!

Așteptare...

Neliniștea unui băiețel

Bunicuța dă de știre- "Sunt agent sub acoperire!"

Despre tristețea unor ghetuțe

Despre tristețea unor ghetuțe

   de Oltea Paraschiv

Două ghete stau pitite

Sub o streașină, pe-afară

Și sunt tare amărâte

Că tot ninge de aseară...

-Știi? Eu cred că ne-a uitat

Vlad al nostru cârlionțat.

Stăm aici în ger și zloată,

Nimenea nu ne mai caută...

Dar deodată Vlad cel creț

Pe ghetuțe pune preț

Frumușel, le-a dus în casă...

-Ce o fi? De ce îi pasă?

Se-ntrebau și se mirau

Decosându-l pe Miau-Miau.

-Cum, nu știți? Vă spun degrabă!

Veți fi curățate-n grabă

Findcă Nicolae, sfântul

Nu-și uită nicicând cuvântul.

El pune pentru copii,

În ghetuțe, daruri mii.

De-s curate și-ngrijite,

Pune bombonele multe,

De-s murdare cu noroi,

Pune o nuia de soi...

Ghetele s-au întristat

Și-n secret au lăcrimat...

-Of!  Vlăduț e-un alintat!

Și-i tare dezordonat!

Voi ce ziceți, copii dragi?

Pentru voi are-n desagi

Moșul, dulciuri ori vărguță

Să vă lase în ghetuță?

Româncuța

Bucurii românești

Toate câte sunt pe lume, au un nume!

Povestea stejarului bătrân

Povestea  stejarului  bătrân

                      (Oltea  Paraschiv)

        A fost odată ca niciodată un stejar bătrân care trăia chiar la mijlocul unei păduri întinse. De bătrân ce era nici nu mai știa câţi ani are... Braţele-i erau noduroase iar coaja în care era îmbrăcat era aspră şi pe ici, pe colo, cârpită pentru că vijeliile pe care le înfruntase de-a lungul vremurilor au smuls cîte o bucată din ea.

        Stejarul bătrân o iubea tare mult pe domniţa Toamna. Îi plăceau cel mai mult culorile în care ea îi vopsea  frunzele : galben, ruginiu, roşcat- portocaliu... Domniţa Toamna îl mângâia cu vânturi reci, îi spăla ramurile cu ploi lungi şi uneori, dimineaţa, îl dădea peste tot cu brumă argintie şi el se simţea atunci tare frumos...

        Cum sosea ea, stejarul o întreba:

        -Domniţă, când vor fi coapte şi fructele mele? Sunt aşa de multe iar eu sunt bătrîn şi nu le mai pot ţine...

        -Aşa e, Moş Stejar. Eşti plin de ghindă gustoasă. Mai aşteaptă puţin şi se va coace. Atunci voi chema veveriţele şi pe Moş Martin să o culeagă.

        -O, ce bine-mi pare! Răspundea stejarul. Sprintenele veveriţe vor lua ghinda şi– o vor duce în cămară ca să aibă provizii la iarnă. Şi Martin, moşul, cu câtă plăcere o mai mănâncă!

        Nu mai trecea mult timp şi chiar aşa se îmntâmpla. Ghinda stejarului se cocea, era culeasă de veveriţe, de Moş Martin, uneori cădea pe jos şi de acolo o adunau alte vieţuitoare... Încet, încet, stejarului îi cădeau şi ultimele frunze, semn că, în curând, toamna va pleca.

        -Stejarule, eu trebuie să pornesc la drum şoptea Toamna. Acum greutatea fructelor nu te mai apasă. Poţi să te odihnești. Din frunze ţi-am făcut un covor moale și-am învelit rădăcinile tale ostenite. Poţi să dormi, să te odihneşti, până când sora mea, Primăvara, te va trezi...

        -“Mulţumesc, Toamnă frumoasă!” îi răspundea stejarul şi apoi se cufunda într-un somn adânc...

Materiale utile:

 

Bulgăre catifelat... Ce-o fi oare? Ai aflat?

La muzica din cuvinte și la bunele maniere, să luăm aminte!

Cârlionțata și Ronțănel

(autor, Oltea Paraschiv)

        Știu o fetiță cârlionțată și zâmbitoare ca un pui de soare. O văd mereu plecând spre grădiniță. Poartă în spate un ghiozdănel. Și- lucru curios, are un prieten neobișnuit- pe  Ronțănel. (Cred că e un șoarece înțelept care nu mai știe să se joace. De aceea merge la grădiniță).

        Două gustări sunt mereu în ghiozdănel . Una pentru fetiță și alta pentru domnul cu...codiță. De obicei, Ronțănel preferă un cub de cașcaval. Fetița iubește merele coapte și parfumate, în roșu îmbrăcate.

        Tipa- tipa! Se aud pașii de fetiță pe stradă.

        Chiț- chiț! Se mai aude din când în când din ghiozdănel.

        Fâș- fâș! Astăzi fetița s-a oprit puțintel să se joace cu frunzele adormite:  Ele cântă în vis, melodii șoptite, când mânuțele clalde le ridică spre razele-aurite.

        Ronț! Ronț! Ronț!... Ronț! Ronț! Ronț!...

        Oho! Muzica din ghiozdănel acum nu mai sună la fel... Ce-o fi oare?

        Să vă spun ce întâplare:

        Ronțănel s-a plictisit de cașcavalu’- ngălbenit și la mărul copt, el a poftit!

        La grădiniță, jocurile curg frumos. Ronțănel se joacă și el. Toți sunt fericiți când doamna le anunță din clopoțel că e vremea gustării din ghiozdănel.

        -Vai, vai, vai! Se tânguie cârlionțata. Gustarea mea e... păpată gata!

        Șoricelul se rușinează. Ține capul mic, aplecat. Fetița înțelege cine-i pofticiosul care a mâncat , cu semințe și cotor cu tot, mărul parfumat.

        -Of! Of! Of! Am un amic fără maniere, pic!

        Doamna educatoare intervine:

        -Să-l iertăm! Despre bunele maniere, curând o să discutăm.

        -Ronțănel, cum îți repari greșeala?

        -Chiț! Chiț! Chiț! Sunt rușinat! Despre bune maniere eu încă n-am aflat...Dar cred c-ar trebui să-i ofer, frumos, cașcavalul meu gustos...

        Doamna educatoare zâmbește ca o floare:

        -Așa e! Dar uite, am un măr în plus în geanta mea fermecată și-o să i-l ofer pe dată!

        - „Tipa- tipa!”, „Chiț- chiț!”, „Ronț- ronț!”, „Vai- vai!”, „Of- of!” – câte cuvinte ghidușe ne-au ajuns azi la urechiușe! A mai adăugat doamna educatoare și apoi s-a făcut liniște. Toți copiii și Ronțănel, mâncau frumos fără să facă firimituri pe jos.

NOTĂ: Utilizarea textului și a imaginilor se va realiza menționându-se autorul. Este de bun simț respectarea dreptului de autor!

O povestioară despre bucurii micuțe.

O povestioară despre bucurii micuțe care te ajută să te faci mare, despre comunicare, despre rost și rostuire, despre cum lauda (de sine) le stă unora în fire...

Cizmulițele de ploaie

(Oltea Paraschiv)

          Sosise și toamna!

          Norii plumburii pregătiseră pentru cernut sitele cele dese. Stropii treceau toți prin sită așa că jos, pe pământ, ajungea o ploaie mărunțică, deasă și rece.

          Cizmulițele de ploaie ale Alexandrei stăteau de vorbă cu pantofiorii de lac :

          -Pentru ce mai ocupați și voi loc în pantofar, nu știm (se arătau îmbufnați pantofiorii cu fundiță aurie). Nici nu aveți cine știe ce ștaif, sunteți și din cauciuc…

          Cizmulițele, deși aveau și ele o frumoasă culoare lila și buline mari și mici galbene, ba și câte o fundă micuță sus, la tureatcă, tăceau cu modestie.

          Mda! (nu s-au lăsat pantofiorii.) Ce-i drept, nici Alexandra nu prea vă iubește. Foarte rar v-a scos de aici!

          -Nu-i adevărat! Au vorbit în sfârșit, cizmulițele în cor. Alexandra ne iubește chiar foarte mult! Iar noi o iubim la rândul nostru și avem grijă de picioarele ei!

          În vremea asta, umbrela care stătea proptită ceva mai încolo, auzea toată discuția.

          -Și ce, vreți să spuneți că noi, pantofiorii roșii cu fundițe aurii, n-o iubim și nu-i purtăm de grijă ?

          -Hei! Hei! A sărit umbrela. Pantofiorilor, ce-aveți cu bietele cizmulițe? Ele sunt încălțămintea «de vreme rea!» Alexandra le bagă prin băltoace, prin noroi, dar nu se supără niciodată. Uneori, la bunici, le încalță și pe vreme bună când se duce cu tata prin fânețuri. Atunci cizmulițele au grijă ca pe fetiță să n-o piște vreo jivină.

          -N-am știut toate acestea! Au bătut în retragere pantofiorii, rușinați că s-au purtat ca niște îngâmfați.

          -Ar trebui să vă cereți scuze! A mai spus umbrela.

          -Vă rugăm să ne iertați, cizmulițelor! N-am vrut să vă jignim…

          -V-am iertat, pantofiorilor. De unde să știți voi despre prietenia noastră cu Alexandra? Câte experiențe extraordinare am trăit împreună!

          -Nu ne povestiți și nouă ? Măcar o întâmplare ! Se rugară de cizmulițe pantofiorii și umbrela.

          -Odată, după o ploaie strașnică, Alexandra a ieșit la plimbare cu mama ei. Drumul spre parc trecea pe lângă o pădurice (a început povestea, cizmulița stângă).

          -Așa e (continuat cizmulița dreaptă). Și era foarte umed peste tot. Când am ajuns în dreptul păduricei, ce să vezi? O mulțime de melci. Alexandra i-a salvat. I-a adunat și i-a dus înapoi pentru că ei se îndreptau spre strada foarte circulată de mașini.

          -Cât de interesant ! Au comentat pantofiorii. Noi n-am văzut niciodată un melc!

          -În aceeași zi, Alexandra a dorit să intre într-o baltă adunată din apa de ploaie (a continuat cizmulița). Mama

 i-a dat voie pentru că noi aveam grijă să nu cumva să i se ude picioarele. Dacă ați ști ce bine este când te mângâie apa! Poți să te și privești în ea, dacă este liniștită. Parcă ar fi o oglindă! Și dacă ne mișcam ușor, de jur împrjur se formau cerculețe. Alexandra era tare fericită când desoperea toate lucrurile acestea!

          -Da, este minunat ce ne povestiți voi, cizmulițelor (s-a băgat în vorbă iar, umbrela). Ei? Ce mai spuneți acum, pantofiorilor?

          -Ce să spunem? Am greșit! Acum știm că fiecare dintre noi este important. Putem fi prieteni? Și noi avem multe de povestit! Aici în pantofar, timpul ne va trece mult mai ușor dacă vorbim între noi.

          De-atunci, pantofiorii și cizmulițele au devenit buni prieteni. Mereu își spuneau unii altora întâmplările trăite cu fetița care, ce-i drept, îi îngrijea pe toți foarte bine. Iar umbrela le ținea și ea, isonul… 

NOTĂ: Utilizarea textului și a imaginilor se va realiza menționându-se autorul. Este de bun simț respectarea dreptului de autor!

"Povestea lui Dovleac"- scenetă hazlie

Povestea lui Dovleac- scenetă

(Oltea Paraschiv)

Povestitorul:

Pe un câmp frumos odată

O poveste minunată

S-a țesut firuț cu fir

Într-o toamnă de safir.

Păsăminte un dovleac

Numai bunicel de leac

Chiar a devenit vedetă

Pentru întreaga planetă:

Dovleacul:

-Sunt greoi, mare și gras

Și de asta mi-e necaz!

Am să stau aici, mofluz

Până voi fi scos din uz!

Povestitorul:

Uite-așa se tot plângea,

Tare depresiv era!

Deodată, stai să vezi:

Șoricelul:

-Ai putea să mă salvezi!

Te rog! Dă-mi vreo trei semințe

Că așa e în tendințe:

Ronțăi sâmburi de dovleac-

Și ești sănătos: țac-pac!

Dovleacul:

-Serios?

Hai că m-ai întors pe dos!

Fă degrabă-o găurică

Și ia-ți sâmburi fără frică!

Povestitorul:

Uite-așa, încetișor

Dovleacul a prins umor

Păi...i-a apărut un ochi

Să nu-i fie de deochi!

Șoricelul... a plecat

Dar a apărut îndat’

Ca o umbră plutitoare

Cioara cea nemuritoare

Cioara:

Cra-cara! Cra-cara!

Vreau și eu ceva- ceva

O sămânță, două- trei

Că-s flămândă, dragii mei!

Dovleacul:

Știi să te-autoservești?

Că aici ce vrei, găsești!

Povestitorul:

A plecat și doamna Cioară...

Găurit, dovleacul, iară!

Acum are chiar doi ochi

Să nu-i fie de deochi!

Cât ai zice „mintenaș” 

A venit și-un iepuraș:

Iepurașul:

Țupa-râng, țupa-râng!

Am sosit tocmai din crâng

Să caut miez gustos, bogat

Că-s hoinar și nemâncat!

Dovleacul:

-Ia de-aicea cât poftești

Doar să nu mă murdărești!

Povestitorul:

Dus a fost și iepurașul

Dar ce i-a făcut, poznașul:

Uite-așa, o gură mare

Care... cere de mâncare.

Vă spun drept, pare hidos

Dovleacul cel burdihos.

Când credeam că s-a sfârșit

Furnicuțele-au sosit:

Furnica1:

Furnicește te rugăm,

Dă-ne voie să intrăm!

Furnica2:

Nu te teme, nu furăm

Ce ne dai voie, luăm!

Furnica3:

Doar ne știi:

Suntem cinstite

Hărnicuțe și vestite.

Furnica4:

Și la noi în mușuroi

Creștem copilași vioi

Ne trebuie multă mâncare,

Pentru fiecare!

Furnica5:

Și nu-ți facem stricăciuni,

După noi... n-ai ce s-aduni!

Dovleacul:

-De-i așa, poftiți de luați!

Numai să nu mă lăsați

Fără pic de colagen

Că face cam rău la ten!

Povestitorul:

-Hmm! Se cam îngroașă gluma!

Dovleacul parcă e... Ciuma!

Mă scuzați! Par cam brutal?

Dar arată într-un hal...

Bietul! Dacă s-ar vedea,

Antidepresive-ar lua!

Dar... zic să nu ne pripim

Mai departe s-auzim:

Că s-a cam făcut și seara

Și se gată povestioara.

Licuriciul:

Dovleac bun, mărinimos

Te-aș ruga și eu frumos:

Lasă-mă să-nchiriez,

La tine să înnoptez.

Ți-oi plăti-n scântei și stele

Și-n calde lumânărele!

Dovleacul:

Poftește, gâză sfioasă,

Fă-ți din tărtăcuță, casă!

Povestitorul:

Oho-ho! Ce-ntorsătură!

Acum e cu sperietură!

Să-l vedeți: holbat, dințos

Bietul... pare el, sperios!

Dar ce vine pe cărare?

Iată! Un copil apare!

Și-ncă unul, măricel

Și-al treilea- mai prichindel.

Copil1:

-Ia priviți ce arătare!

Stătea ici, lângă cărare!

Copil 2:

-E cu ochii mari, găoace,

Nu-l are pe vino-ncoace!

Zic să nu ne-apuce jalea

Uite, ne arată calea!

E hidos dar... luminos.

Un bostan bun de luat

Când plecăm la... speriat!

Copil 3:

Bine zici măi frățioare!

Tare bun de glume pare!

Povestitorul:

-Uite-așa, dintr-o-ntâmplare

Dovleacul burtos și mare

E acum mare vedetă

Pentru întreaga planetă.

Nu știu lui îi place-or ba,

Nu l-a-ntrebat nimenea.

Poate că o faceți voi,

Într-o joi ori mai apoi...

NOTĂ: Utilizarea scenetei se va realiza menționându-se autorul. Este de bun simț respectarea dreptului de autor!

La început a fost iubirea și-apoi..."Plăcinta cu măr și scorțișoară"- cu variantă audio

Mișcări sugerate de text:
1.Simularea frământării aluatului;
2.Simularea întinderii foii cu sucitorul;
3.Simularea raderii mărului pe răzătoare;
4.Simularea folosirii râșniței manuale;
5.Simularea umflării păcintei;
6.Simularea frigerii prin scururarea mânuței;
7.Simularea tăierii plăcintei în porții;
8.Semnul liniștii;
9.Simularea mirării;
10.Atingerea abdomenului cu mânuța.

NOTĂ: Utilizarea materialului se va realiza menționându-se autorul. Este de bun simț respectarea dreptului de autor!