Povestea stejarului bătrân

Povestea  stejarului  bătrân

                      (Oltea  Paraschiv)

        A fost odată ca niciodată un stejar bătrân care trăia chiar la mijlocul unei păduri întinse. De bătrân ce era nici nu mai știa câţi ani are... Braţele-i erau noduroase iar coaja în care era îmbrăcat era aspră şi pe ici, pe colo, cârpită pentru că vijeliile pe care le înfruntase de-a lungul vremurilor au smuls cîte o bucată din ea.

        Stejarul bătrân o iubea tare mult pe domniţa Toamna. Îi plăceau cel mai mult culorile în care ea îi vopsea  frunzele : galben, ruginiu, roşcat- portocaliu... Domniţa Toamna îl mângâia cu vânturi reci, îi spăla ramurile cu ploi lungi şi uneori, dimineaţa, îl dădea peste tot cu brumă argintie şi el se simţea atunci tare frumos...

        Cum sosea ea, stejarul o întreba:

        -Domniţă, când vor fi coapte şi fructele mele? Sunt aşa de multe iar eu sunt bătrîn şi nu le mai pot ţine...

        -Aşa e, Moş Stejar. Eşti plin de ghindă gustoasă. Mai aşteaptă puţin şi se va coace. Atunci voi chema veveriţele şi pe Moş Martin să o culeagă.

        -O, ce bine-mi pare! Răspundea stejarul. Sprintenele veveriţe vor lua ghinda şi– o vor duce în cămară ca să aibă provizii la iarnă. Şi Martin, moşul, cu câtă plăcere o mai mănâncă!

        Nu mai trecea mult timp şi chiar aşa se îmntâmpla. Ghinda stejarului se cocea, era culeasă de veveriţe, de Moş Martin, uneori cădea pe jos şi de acolo o adunau alte vieţuitoare... Încet, încet, stejarului îi cădeau şi ultimele frunze, semn că, în curând, toamna va pleca.

        -Stejarule, eu trebuie să pornesc la drum şoptea Toamna. Acum greutatea fructelor nu te mai apasă. Poţi să te odihnești. Din frunze ţi-am făcut un covor moale și-am învelit rădăcinile tale ostenite. Poţi să dormi, să te odihneşti, până când sora mea, Primăvara, te va trezi...

        -“Mulţumesc, Toamnă frumoasă!” îi răspundea stejarul şi apoi se cufunda într-un somn adânc...

Materiale utile: