Poveste între anotimpuri.

 

Edi, Fărașul Zâmbitor și  Măturica Veselă

(de Oltea Paraschiv)

 

         In orașul nostru  locuia odată un băiețel pe nume Edi. Lui Edi îi plăcea iarna, mai ales de Crăciun, când totul era alb și pufos și când venea Moș Crăciun. Dar acum, iarna se cam lungea și Edi simțea că i-a cam ajuns... Gândul îi zbura la ghiocei, la mielușei și la rândunelele care urmau să se întoarcă de foarte, foarte departe.

Într-o dimineață, privind pe fereastră la norii cenușii și la ultimii fulgi care cădeau leneș, Edi a avut o idee! A alergat în bucătărie și a luat de lângă ușă un făraș roșu, cu o față zâmbitoare pictată pe el, și o mătură micuță, cu smocuri vesele de paie.

-Gata, Iarnă! a strigat el către fereastră. Până aici ți-a fost!

A ieșit în curte, unde iarna mai oprise câteva petice de zăpadă, și a început să „măture” cu hotărâre.

-Du-te iarnă din oraș, că am venit c-un făraș. Un făraș și-o măturică de care să-ți fie frică! Fâș-fâș! Uș-uș!

Fărașul zâmbea larg la fiecare mișcare, iar măturica parcă alunga și ultimele rămășițe de ger, cu veselia ei. Edi se mișca cu atâta energie, încât gheața de pe alee începu să scârțâie și să se crape, ajutată și de razele timide ale soarelui, care amuzat de hotărârea băiețelului, râdea de după un norișor.

-Du-te Iarnă repejor! Ia-ți zăpezile-fuior! Din cireș eu vreau cercei, câte doi și câte trei! Fâș-fâș! Uș-uș!

Din pomii goi, care până atunci tremuraseră sub vântul aspru, au început  să cadă picături mari de apă, ca niște lacrimi de adio ale iernii.        De sub o movilă de frunze uscate, a apărut un cap de ghiocel, timid la început, apoi tot mai curajos.

-Milă  ai de gaze mici, de albine și furnici, lasă locul florilor, mieilor și berzelor. Du-te iarnă, ieși afară, că mi-e dor de primăvară! Fâș-fâș! Uș-uș!

Țurțurii de la streașini au început să plângă de-a binelea până când n-a mai rămas nimic din ei…

Edi  a râs. Fărașul zâmbitor și mătura veselă făcuseră o treabă excelentă! Iarna părea că se retrage încet-încet, luând cu ea norii cenușii și lăsând în urmă un cer senin și o briză caldă. De undeva, de foarte departe, se auzi un „cirip-cirip” vesel – primul cântec al unei rândunele.

Băiețelul și-a pus fărașul și mătura la loc, dar de data aceasta, simțea că nu erau doar niște simple unelte. Ele erau acum „ajutoarele primăverii”, pregătite să intervină ori de câte ori iarna ar mai încerca să își facă de cap prea mult. Și, cu un zâmbet larg, Edi a alergat să spună tuturor că primăvara e pe drum, alungată de un băiețel curajos, un făraș zâmbitor și o măturică veselă.