O poveste cu Floarea-de-Colţ.

Cine este neînsemnat şi cine important?

de Oltea Paraschiv

          Zi de vară până-n seară, Soarele a copt la pâinea pământului. Când încingea cuptoarele prea tare, îi sărea în ajutor Ploaia, călare pe nori nărăvaşi şi suri. Slobozea, din burdufurile lor bogate stropii mari. Aceştia soseau ropotind şi mânaţi straşnic din urmă de biciul împletit cu fir de aur al Fulgerului. Ca prin farmec, vipia se topea, însă în învălmăşeală norii ieşeau din albiile lor cereşti ciocnindu-se şi gâlcevindu-se cu glas aşa de mare că toate făpturile de jos se ascundeau înspăimântate.

          În ziua de care vă vorbesc, spre seară, soarele apucase ostenit, spre iatacurile cereşti. Mai avea de trecut creasta semeaţă a muntelui şi s-ar fi făcut nevăzut când... dădu peste Norel- un pui de nor. Singurel, ca o umbră pe albastrul înserării, vărsa lacrimi dulci.

          - Da’ cu tine ce-i? L-a întrebat Soarele. Ziua de lucru s-a sfârşit... Şi-apoi de ce eşti singur şi departe de ai tăi? Te-ai rătăcit?

            Fără să spună nimic, Norel arătă spre pământ. Pe un colţ de stâncă, o floricică micuţă, ca o steluţă albă îşi plecase capul, sfârşită de sete. Din când în când un fior scutura biata făptură, semn că îi era şi tare frig.

          - Este Floarea-de-Colţ! Se dumiri Soarele. Mereu îmi spune “Noapte bună!” şi-mi zâmbeşte, catifelat, când trec pe aici...

          Nu se prea întâmpla ca Soarele, în mărinimia lui fără de sfârşit, să uite pe cineva, oricât de măruntă ar fi părut fiinţa lui... Dar iată că acum, preocupat de holdele pe care le aurea, de fâneaţa căreia trebuia să-i înflorească puzderia de floricele, de pădurea care trebuia să treacă la verdele molcom al verii aflată pe la jumătate, uitase de floricica curajoasă şi singuratică... Îndată a ales o rază călduţă. A înfăşat cu ea floarea cu nesfârşită grijă, ţinând-o într-un cocon de culoarea mierii. Norel i-a picurat, ca într-o mângâiere umedă, cu lacrimile lui dulci... Îndată, steluţa munţilor a ridicat spre cer recunoştinţa ei mută.

          -Norel, copile, îţi mulţumesc. Veghea ta neostoită mi-a arătat că, oricât aş fi de mare şi de puternic, nu pot face lucrurile de unul singur.

          Norel a încetat să mai plângă, înseninându-se. Era prima lui ispravă. Soarele îl lăudase iar el avea acum să se ducă întins la ai săi să le povestească despre fapta vrednică. Desigur, ei îl vor ierta pentru că se răzleţise de turmă…

          Întotdeauna, împreună, treaba se face şi repede şi bine. Întotdeauna, trebuie să recunoaştem meritele cuiva, chiar dacă acesta este mic şi aparent neînsemnat. Dumnezeu ne-a creat pe toţi şi ne-a dat haruri pe care să le folosim ori să le pierdem pentru totdeauna.