Fulguluș

 

Mișcare cu haz, la malul Dunării!

 

Poveste de toamnă (Cu videoclip. Text în lectura autoarei).

Ploaia, umbreluța și Măriuța

(Oltea Paraschiv)

 

-Pic! Pic! Pic!

-Cine mă strigă oare, cu glasul așa de mic?

-Sunt eu, Ploaia de Toamnă și bat în umbreluța ta colorată. Vreau să ne jucăm îndată!

-O, nu te supăra dar nu pot să te primesc… Ești rece și… udă! Nu vreau s-o pățesc și să… răcesc!

        Auzind una ca asta, stopii de ploaie tare s-au necăjit! Au început să ropotească în umbrelă cu putere:

-Boc! Boc! Boc! Umbreluța însă, era nouă și nici că-i păsa că atât de tare plouă.

        A sosit și Vânticel-Voinicel cu obrajii umflați și răsuflarea lui rece-rece-rece:

-Vâj! Vâj! Vâj!

Umbrela a început să se aplece când într-o parte și-n cealaltă, când în față și-n spate iar stropii au năvălit, fericiți, sub cupola colorată.  Cu ei au venit și câteva frunze galbene și adormite.

-Uraaa! Acum am ajuns sub umbrelă! Se bucurau stropii. Doar că…

-Buf! Buf! Buf! S-au izbit de pelerina de ploaie și de-acolo au alunecat tocmai jos, în baltă. Din baltă, au început să stige:

-Haide, Măriuța! Te rugăm, joacă-te cu noi!

Fetița s-a gândit o clipă și le-a răspuns:

-Cred că pot! Am încălțări potrivite, luați aminte! Le-a arătat cizmulițele ei de cauciuc și a început să sară:

-Pleosc-plici! Pleosc-plici! Pleosc-plici! Stropiii săltau veseli și în toate direcțiile, cât puteau de sus.

        Pe nesimțite, afară s-a făcut tot mai rece. Ploaia s-a oprit.

Deodată, Măriuța a simțit o mângâiere pe obrăjor. Parcă o aripă udă a atins-o ușor.

-Cine m’-alintă? A întrebat ea.

-Sunt eu, Ceața! Te sfătuiesc să te întorci. Am să fiu tot mai deasă și n-o să mai vezi cărarea spre casă!

        Măriuța le-a spus la revedere stropilor din baltă, le-a mulțumit pentru joacă și-a plecat.

De undeva, de sus, se auzea:

        -Ga- ga- ga! Ga- ga- ga! Ga- ga- ga!

        Măriuța a zâmbit cu istețime și a stigat, cât a putut de tare:

-Drum bun, gâștelor! Să ajungeți cu bine în Țările Calde și să vă întoarceți sănătoase la primăvară!

Curând s-a întunecat. Așa este toamna- zilele sunt scurte și nopțile lungi. “Dar ce zi frumoasă a fost!” se gândea Măriuța, sorbind cu poftă dintr-un ceai parfumat, în odaia ei curată și caldă. “Oare mâine cu cine am să mă joc”? Nici nu și-a bine terminat gândul când…o gărgăriță amorțită încă de frig, urca mărunt pe cana cu ceai. Pesemne că a călătorit pe o frunză suflată de Vânticel- Voinicel chiar în gluga pelerinei. Și-acum, la căldură, s-a trezit crezând că a venit primăvara…

Și-așa se naște povestea următoare pe care am să v-o spun data viitoare, dragi copii ascultători și de povești, mare iubitori.

Pe you tube: https://youtu.be/g2JrZW5rHdI 

 

 

Ciorbița de legume

 

Literele și căsuța lor

 

Nedumerirea lui Struguruș

 

Jocurile Toamnei noi, pentru noi!

 

SALUTUL pentru PRICHINDEI

 

Crizantema

 

Cântecel- ghicitoare- joc cu text și cânt

Muzica, text, voce, Oltea Paraschiv

Varianta audio, aici: https://www.youtube.com/watch?v=F7cJPXr-5YM

Mami, nu vreau la grădiniță!

                                                       

                                                           Îngerașul din cuvinte

(Oltea Paraschiv)

Tic-tic-tic în pieptul mic

Inimioara se grăbește

Mâna mamei, un pitic

O cuprinde voinicește.

Doar doi pași pân’ la portiță

Și-au ajuns la grădiniță...

Acum, curg lacrimi fierbinți

Și în valuri, rugăminți!

Dar deodat’ răsare-un soare:

Zâmbet de educatoare.

O uimire ca un leac

Fricii i-a venit de hac:

Și-a adus aminte oare

Că deja e ” băiat mare”?

Îngerașul din cuvinte
DOAMNA-l roagă să alinte

Și s-aline ncetinel

Inima de băiețel...

Curcubeu pentru sănătate.

Cin' să fie oare? Ghici!

CARTEA GÂZELOR, o cărticică la care coautori sunt prichindeii.

SUCCES!

Un secret de...melc.

Din nou, despre toamnă (în lectura autoarei).

Palmă, pumn și degețele, toate-s ale mele!

Mișcări sugerate:
1. pumnul închis;
2. deschiderea pumnului și răsfirarea degetelor în evantai;
3. evidențierea degetului mic, prin mișcarea acestuia;
4. evidențierea inelarului, prin mișcarea acestuia;
5. simularea indicării, cu arătătorul;
6. flectarea mijlociului;
7. atingerea cu degetul mare a tuturor celorlalte degete.

Dor de grădiniță

Clopoțelul cu misiune specială.

Vacanța mare-i pe sfârșite...

Copil de Ploaie și de Soare

Un bunel și-un legănel

Bucurii de vacanță

Ghicitori cu insecte- licuriciul

Trenulețul vacanței

Sticluța cu pupici pentru când ți-e dor de GRĂDINIȚĂ!

A SOSIT VACANȚA MARE!

Vacanța prichindească

 (Oltea Paraschiv)

Cioc! Se-aude la portiță,

Prichindeii sar ca unul:

-Cine ești mata, desculță

Și cu părul ca alunul?

Și ce ai în geamantane?

E cumva plin cu bomboane?

Hei, de ce ne tot zâmbești?

Ne-aduci daruri prichindești?

Chiar atunci un intrigat

Care-a sesizat nuanța

S-a oprit și le-a strigat:

-Măi copii, ea e VACANȚA!

Hărmălaia se destramă

Doar cât ține o uimire

Și apoi, cu multă larmă,

Prichindeii dau de știre:

-Plec la mare!

- Plec la munte!

-Plec la țară la bunici,

La puii de rândunici!

De atâta clopoțeală,

Ies vecinii la pervaz

Și o guguștiucă cheală

Gângurește a necaz...

Deodat’, fără rugăminți,

Liniștea crește cu spor

« -Să fiți prichindei cuminți

Pân’ la anul viitor! »

Doamna cea EDUCATOARE,

Meșteriță în magie,

Perechi mici de aripioare

Le-a lipit fără să știe...

Și ghidușă și sprințară

I-a îmbrățișat pe rând,

Vorbe calde-i înștiințară:

-Ne vom revedea curând....

Și s-au dus vâslind a zbor,

DOAMNA a rămas deoparte

Să-i descânte-a soare, -a dor

Până când vor fi departe...

DOAMNA care are în grijă GRĂDINILE LUMII.

DOAMNA

care are în grija

GRADINILE LUMII

(profesor, Oltea Paraschiv)

 DOAMNA știe, într-un mod numai de ea știut, să-și ridice brațele deasupra capului și să-și facă palmele căuș, ca un cuib. Atunci vin ei, puii care deschid ochii larg spre lume și învață să zboare.

  DOAMNA este femeia care știe cele mai   multe povești. Și când nu le știe, le inventează. Numai povestea ei de viață zilnică nu o spune niciodată. O lasă în fiecare zi la ușa grădiniței, ca pe un bagaj uitat. Trebuie să o lase pentru că în fața prichindeilor trebuie să râdă, să cânte, să aibă ochii limpezi, pentru a putea privi în ochii lor. Ea este oglinda sufletului lor și nu are voie să le arate lumea în imagini strâmbe.

Și când simte că nu-i mai ajung cuvintele pentru a-i mângâia, începe să cânte și când nici cântecul nu-i mai este de ajuns, începe să danseze, să se metamorfozeze în zână sau în cine știe ce personaj gata să le deschidă poarta lumii. De aceea este unică- pentru că într-o zi , alături de ei, face ocolul pământului o dată, de două ori, de nouă ori, până când prind bucuria lui „a reuși” și-o îmblânzesc.

Și când pleacă acasă își ia de la ușa grădiniței bagajul uitat- povestea ei zilnică și se duce: tânără și senină ca o primăvară sau aplecată de gânduri  ca un semn de întrebare. Și mâine este o zi. O zi este un reper fascinant…

 Puii au crescut. La fiecare început de vară DOAMNA desface lin palmele și le dă drumul să zboare spre alte cuiburi, spre alte înălțimi. Capătă în schimb o vacanță și o ia din nou de la capăt.

Acolo, în sala de grupă, este mai mult decât un loc de muncă. Acolo este Țara Copilăriei. Țara în care se deschid drumurile, locul din care decolează bucuriile micuțe iar tristețile prinse-n boabe de lacrimă cresc și înfloresc lujere dornice de lumină.

Acolo, DOAMNA este deopotrivă îmbrățișare, alint, iubire dar și mână de fier cu mănușă de catifea... Cum altfel? Cum altfel, când EA are în grijă GRĂDINILE LUMII?

Pictura- Elena Kotliarker

Rime- urare în strai de sărbătoare

Varianta audio, aici. https://www.youtube.com/watch?v=l18iwSaHmuM

Grădinița de acasă

Linia melodică, aici: https://www.youtube.com/watch?v=rwDzKEX_UvE

Ghicitori cu animăluțe (în lucru).

Ghicitori cu pisicuțe și cu alte-animăluțe

(Oltea Paraschiv)

Este tare curioasă,

Are blana mătăsoasă,

Labe moi, gheare-ascuțite

Și adoră să se-alinte!

Toarce fire mii, drăguța

Și o cheamă... (pisicuța).

Chiț- chiț-chiț îi este "graiul"
Prin cămară-și duce traiul
E micuț și istețel
Și îi zice... (șoricel).

Pisicuțele te aleg pe tine.

Peticel

(Oltea Paraschiv)

          Într-o seară de primăvară înmiresmată, Mara s-a cuibărit fericită în brațele mamei. Era felul ei de a-i mulțumi pentru povestea pe care tocmai i-o citise dintr-o carte frumos colorată.

Deodată, fetița a tresărit. A lărgit ochii a uimire, a dus degetul arătător la buze în semn de liniște și-a ascultat cu atenție. De afară se strecura o chemare stinsă: Miau! Miau! Miau!

          -Mami, plânge un pisi-bebeluș. A șoptit abia auzit fetița.

          -Poate că este doar imaginația ta. A zâmbit mama. Cred că este pisi-bebelușul din poveste, de fapt!

          -Nu, mami! Ascultă te rog! Ascultă cu inima. Vei auzi!

          Mama a urmat îndemnul micuței. Într-adevăr ! O aripă de cântec trist și mic, mic de tot a vălurit aerul  din încăpere. 

          -Aud! Vine din stradă! Cred  că e un pisi-bebeluș rătăcit de mămica lui!

          -Iar noi, mami, vom fi salvatoarele lui! A completat fetița și o strălucire de stea a licărit în ochii frumoși și mari.

          Au ieșit în curte- două eroine în totoși și pijamale. Noaptea era senină și catifelată. Dacă întindeai mâna o puteai atinge. « O noapte în care se nasc povești » a gândit mama. Sub tălpile lor, iarba înrourată se așternea covor.

          Au ascultat. Preț de câteva clipe, doar Vânticel își risipea melodia leneșă și somnoroasă. Dar apoi…O!!! Se putea auzi clar: plângea tot mai stins un pui de pisică. Au urmat cărarea pe care-o făcea prin aer plânsul. Au ieșit din curte și…mama a ridicat de jos o mogâldeață așa de micuță că-i încăpea în palmă.

          În lumina casei, căușul palmei s-a desfăcut încet. Înăuntru, istovit de tristețe, nemâncat și murdărel era el- un petec de pisoi. Un pisoi-bebeluș cu hăinuța numai petice albe și negre.

          După ce i-au făcut o băiță bună (în taină, să nu-l trezească pe tata care adormise după o zi de muncă grea) și l-au hrănit, pisoiul-bebeluș era cu totul și cu totul altul. Acum avea ochișori mărgelați și strălucitori, hăinuță curată, totoșei pufoși fără urmă de țărână și… se apucase să toarcă. Pe burtică avea un petec în formă de inimă. Un fel de « Mulțumesc! » mut dar așa de frumos!

          -Mami, știi că pisoii ne caută pe noi, nu-i așa?

          -De unde știi tu asta?

          -Pur și simplu știu. Atât de mult mi-am dorit un pisoi încât el, iată, a venit. Se cade să-i punem și un nume…

          -Eu i-aș zice Inimioară. S-a grăbit mama să spună.

          -Hmm! Are hăinuța plină de petice. O hăinuță din petice dar așa de scumpă! Eu i-aș zice Peticel și l-aș alinta Peti. S-a luminat fetița.

          -Da! Da! Îi vom spune Peticel a încurajat-o mama.

          A urmat apoi trasarea unui plan de acțiune: urma vizita la medicul veterinar, procurarea hranei, a litierei și-așa mai departe. Dar, mai întâi de toate trebuia ca și tata să fie convins că Peti avea să devină al treilea membru al familiei…

          Ce s-a mai întâmplat cu Peticel, nu știu. Știu doar că și voi, copii, iubiți pisoii și i-ați ajuta, dacă s-ar întâmpla ca ei să aibă nevoie de voi, nu-i așa?

         

Copăcelul

Varianta audio, aici: https://www.youtube.com/watch?v=5t_2zpJTK4I

O poveste cu iepuraș.

Poveste de Paşte

                             Oltea Paraschiv

           

Codiţă- Pufuliţă se dădea de ceasul morţii cu pregătirile. Sărbătoarea cea mare era foarte aproape. Ar fi trebuit să fie fericit- toate străluceau de curăţenie iar ouăle, proaspete, stăteau în aşteptare. Şi totuşi, o îngrijorare îi tot dădea târcoale şi nu-l lăsa să închidă ochii noaptea:

Vopseaua de anul trecut se uscase de tot iar primăvara asta Curcubeul, cel de la care lua vopselurile trebuincioase, nu se arătase încă…

Într-o dimineaţă, Codiţă- Pufuliţă, peste măsură de agitat, s-a dus pe malul râului pe care poposea Curcubeul, ori de câte ori venea pe acolo şi întrebă:

-Râule cu ape verzi,

De pe unde vii, nu vezi

Curcubeul cu vopsele?

Trebuinţă am de ele!

- Fâş- fâş, iepuraşule,

Nu ştii, coconaşule,

Că el vine totdeauna

După ce trece furtuna?

Că din ploaie şi din soare

Brâul- Cerului răsare!

Atunci, Codiţă- Pufuliţă, ridicându-se în două lăbuţe, i-a strigat Vântului:

- Vântule cu plete lungi,

Nu vrei ploaia s-o aduci?

Să bată, să ropotească

Cu soare să se-mpletească!

Nici n-a rostit bine Codiţă- Pufuliţă rugămintea, că deodată s-au pornit să

freamăte, neliniştite, frunzele copacilor. Un nor mare, burduşit cu apă a acoperit Soarele. De umflat ce era nici nu mai vedea bine aşa că… BUM! S-a ciocnit de un frate, şi acela plin de apă. Imediat, tunetul s-a auzit până departe şi ploaia a început să cadă, iute, iute şi cu stropi mari, rotunzi. Codiţă- Pufuliţă abia a avut vreme să se facă mic sub un brusture mare. A ţinut ploaia  aşa,  preţ de câteva minute bune. Apoi, brusc, aşa cum a venit, s-a făcut nevăzută, lăsând în urma ei aburi străvezii şi multă prospeţime. Cei doi nori s- au  dezumflat şi ei lăsându-i Soarelui fereastra deschisă… Atunci, Codiţă- Pufuliţă, fericit,   l-a văzut pe Curcubeu: Sorbea apă din râu şi era aşa de frumos şi uriaş că se întindea pe bolta cerului până hăăt- departe, cu un picior tocmai într-o pădure îndepărtată.

- Bună- ziua, domnule Curcubeu! Ce bine-mi pare c-aţi venit! Mi s-au terminat

vopselurile! Mai aveţi de vânzare?

- Ehei!  Codiţă- Pufuliță, tu eşti cel mai grozav cumpărător al meu! Tot pentru

vopsirea ouălor? Fugi repede şi adu găletuşele să ţi le umplu! Ce culori îţi trebuie?

            Iute de picior, Codiţă- Pufuliță s-a dus şi s-a şi întors cât ai clipi, cu o roabă plină de găletuşe goale.

- Domnule Curcubeu, îmi trebuie de toate: şi roşu, şi galben, şi albastru, şi verde

şi….

            Pe măsură ce iepuraşul vorbea, Curcubeul: „Pic- pic- pic!” îi umplea câte o găletuşă cu dorita culoare.

            La sfârşit, în vreme ce aşeza cu grijă ultima găletuşă în roabă, Codiţă- Pufuliţă a întrebat politicos:

            - Spuneţi- mi vă rog, cât vă datorez?  Dar, când s-a întors, Curcubeul dispăruse. Soarele ardea prea tare iar el nu iubea asta. În schimb, pe o lespede mare de pe malul apei scrisese, cu litere multicolore:

„SĂRBĂTORI de PAŞTE cu bine!” şi a semnat, frumos, caligrafic: CURCUBEUL

            Codiţă- Pufuliţă a strâns trifoii cu patru foi pregătiţi drept plată pentru vopsele (O! ce greu i-a găsit! După câte căutări!) şi i-a pus cu grijă la presat în cartea numită „Cum să vopsim ouă”, ştiind că domnul Curcubeu iubeşte norocul în orice stare ar fi el…aşa că, la anul, când se vor vedea iară, îi va plăti şi datoria…

           Accesând https://www.youtube.com/watch?v=4H5uKeKNPzg&ab_channel=Olti%C8%9BaSchiporParaschiv  

 puteți audia povestea,  în lectura autoarei. 

Poveste de iubire sau cum s-au născut lăcrămioarele (în lectura autoarei).

Poveste de iubire

                                 (Oltea Paraschiv)

          Se spune că demult, tare demult, pe vremea când se năşteau

 poveştile, toate florile de pe pământ erau iubite, ocrotite şi îngrijite de Zânica- Florica. Aceasta o ştia pe fiecare pe nume, le cunoştea tuturor nevoile şi le iubea ca pe proprii copii. Toate ar fi fost bune şi frumoase dacă pe acolo nu şi-ar fi dus zilele şi o Zgripţuroaică slută şi neagră la suflet precum noaptea întunecată. Hârca îi purta de mult sâmbetele frumoasei zâne… De ce? O să aflăm îndată!

          Într-o dimineaţă frumoasă de primăvară ocrotitoarea florilor era, ca de obicei, acolo unde îi era cel mai drag- împreună cu florile ei. Unele dintre ele lepădaseră cămăşuţele în care şi-au dormit somnul de iarnă şi îmbrăcaseră strai de catifea... Zânica le vorbea şi lor dar şi bulbilor şi semincioarelor ce ascundeau înlăuntrul lor, cu mare grijă, florile ce nu se născuseră încă:

-        „O! Ghiocelul meu drag! Eşti atât de gingaş şi de îndrăzneţ totodată!

Clopoţelul tău ca neaua a deşteptat toate suratele azi?” sau:

-        „Draga mea Zambilă, te-ai înmiresmat cam tare…Parfumul tău mă

 îmbată!

Aplecându-se, Zânica, prin  puterile ei miraculoase, străpungea cu privirea pământul şi le vorbea bulbilor:

-        „N-a sosit vremea pentru voi, rotofeii mei! Zăresc purpurilul

petalelor de lalea ascunsă în căsuţa voastră… Aveţi mare grijă! Să nu pătrundă prea multă umezeală…”

Ajungând la un pâlc de toporaşi, Zânica le mângâie căpşoarele de culoarea cerului senin. Aceştia au fremătat de fericire şi, luându-şi inima în dinţi (trebuie spus că, deşi păreau ameninţători cu forma lor de mici topoare, nu erau prea curajoşi) au întrebat-o în cor:

„Zânică, zânişoară

Bună ca o pânişoară

Noi o veste am aflat:

Că un fiu de împărat

Pregăteşte nunt-aleasă

Şi vei fi a lui mireasă…

Florile din deal, din vale

De prin luncă şi ponoare

Cui le vei lăsa tu oare?

Zânica a zâmbit blând şi parcă din vorba ei a început să curgă miere:

„Toporaşi-toporaşi

Dragii zânei flăcăuaşi,

Eu cu prinţul m-oi lua

Dar pe voi, nu v-oi uita!”

Cum stăteau ei de vorbă, deodată, călare pe un nor negru şi puturos, de nu se ştie unde, răsare, hâdă şi ştirbă, Zgripţuroaica. Până să se dumirească Zânica, baba o legă fedeleş şi…prinde-i urma dacă poţi! Florile au încremenit de spaimă. Când şi-au revenit în simţiri, au început să se tânguie de durere…O pierduseră pe ocrotitoarea lor! Ce se va alege de ele?

În vremea aceasta hârca a ajuns, călare pe bidiviul-nor, în Hruba Pământului. Acolo era sălaşul ei şi era aşa de bine ascuns că nimeni n-ar fi dat de el vreodată!

-„Dă-mi drumul! Ce vrei de la mine? Nu ţi-am făcut nici un rău!” (O ruga, cu lacrimi în ochii, Zânica)

- „Hi-hi-hi! Se hlizea Zgripţuroaica. Am pus gheara pe tine!

 Aşa-i! Nu mi-ai făcut nici un rău…Dar eu vreau de la tine ceva ce   n-am avut niciodată- IUBIREA. Vreau să simt şi eu cum se naşte în mine bucuria de a mă întâlni cu florile, vreau să am şi eu o inimă de dăruit, vreau să pot mângâia, să pot înţelege cum poate să-ţi curgă prin mâini fior de bucurie când ajuţi pe cineva la greu…Dar ce mai pierd eu vremea cu tine…Gata, am să-ţi iau trupul şi-am să mă-nfăşor în el! (Biata nesăbuită! Habar n-avea că iubirea îşi are sălaşul în casa sufletului, nu în cea a trupului…)

Zânişoara, năucită de repeziciunea cu care i se întâmplau toate, gândea: „Aici mi-o fi fost scris sfârşitul? Cine, cine m-ar mai putea salva?”

E-hei! Ajutorul vine, câteodată, când te aştepţi mai puţin şi de la cine nici nu te aştepţi…Pe rochiţa de borangic alb ca laptele pe care o purta Zânişoara, se agăţase, dintr-o întâmplare, încă somnoroasă şi neîndemânatecă după somnul lung din iarnă, Viespica- soră cu Fetica. Ca într-un vis urât, era martoră la întâmplarea asta grozavă. S-a chitit repede, repejor şi s-a pregătit să-i sară Zânicăi în ajutor. Nu, nu deznădăjduiţi, dragi copii! Nu judecaţi lucrurile după mărimea lor… o să vedeţi îndată că zicala „Buturuga mică răstoarnă carul mare” e tare înţeleaptă!

Viespica a făcut de câteva ori „bâz-bâz!”, şi-a dezmorţit aripioarele, apoi a ivit din ascunzătoare un ac strălucitor şi fără să mai piardă vremea, s-a năpustit drept la ochii babei. Zgripţutoaica a scos un suspin adânc… n-a ţipat, nu s-a mâniat…nici Zânica şi nici Viespica nu înţelegeau ce se întâmplă…Din ochii umflaţi curgeau lacrimi cristaline iar baba cea haină aducea tot mai mult cu o bunicuţă blândă…

Ei, dragi copii, taina stătea tot în iubire…Păsămite, Viespica mai avea pe vârful acului, rămas tocmai de astă vară, polen din Floarea- Iubirii… Atunci când l-a înfipt adânc în ochii Cotoroanţei, tot ce a fost rău în fiinţa asta care nu se întâlnise niciodată cu IUBIREA a dispărut. Unde curgeau lacrimile Cotoroanţei răsăreau nişte flori care arătau şi miroseau aproape ca Floarea-Iubirii. Mare le-a fost tuturor bucuria de întorsătura neaşteptată a lucrurilor…Zânica îşi găsise un ajutor de nădejde în îngrijirea florilor şi putea să-şi clădească o viaţă lângă prinţul ei, Viespica îşi lustruise bine de tot acul…dar cea mai fericită era…Zgripţuroaica. Şi totuşi, mai erau două lucruri de limpezit:

Unu- băbuţa cumsecade din care nu mai rămăsese nici urmă de Zgripţuroaică  nu mai putea purta numele vechi şi doi-  florile acelea mititele, albe şi cu miros de iubire trebuiau şi ele numite într-un fel… Zânica, mulţumind Cerului că scăpase cu zile a spus:

„-Pentru că v-aţi născut din lacrimi de iubire, voi, floricelelor, vă veţi chema „Lăcrămioare” iar dumneata, bunicuţă, care ai vărsat lacrimi de IUBIRE şi ţi-ai dorit aşa de mult să te întâlneşti cu aceasta, te-ai izbăvit prin IUBIRE…Hmm!…Oare ce nume ar fi mai potrivit?

Mult şi bine au tot căutat un nume care să-l înlocuiască pe acela de Zgripţuroaica…nici atunci şi nici de atunci nu au găsit numele potrivit…

Ce-ar fi să-l găsiţi voi, dragi copii ascultători şi plini de iubire?

  Varianta audio poate fi accesată  aici: https://www.youtube.com/watch?v=lUVyNSizGA4 

Albinița, meșterița.

Care-i drumul fiecărei albine?

Cum se desenează o albinuță? 

Pentru varianta  audio accesați https://www.youtube.com/watch?v=5KGGt56Jr54